The Killer Inside Me
MV5BMTY1NjkzMDUwNF5BMl5BanBnXkFtZTcwMDA5MTAxMw@@._V1._SX640_SY427_.jpg
Între un futai (inexplicabil de cuminte pentru un Winterbottom, însă mai mult sau mai puţin explicabil pentru o Alba, care n-a trecut încă de 30, pentru a renunţa la „pudoare” şi a-şi justifica, în sfîrşit, prezenţa pe ecran şi statutul de „star”) şi o bătăiţă (extrem de reuşită însă mult prea scurtă, astfel încît rămîi cu un gust amar şi cu ochii în soare – „doar atît???”), Casey Affleck reuşeşte să creioneze unul dintre cele mai complexe şi interesante personaje apărute pe ecran în 2010: un Patrick Bateman al Vestului Sălbatic, Lou Ford, un tip „călare pe gard”, cum îi place să spună, cu un picior într-un teritoriu guvernat de The Holly Bible, Caruso şi domnişoare merse la biserică (dispuse însă la cîte o corecţie, din cînd în cînd, aşa, „din dragoste”) şi cu celălalt picior ancorat bine într-un teritoriu mult mai interesant, populat de nemesis-urile celor de mai sus: Hank Williams, tîrfa comunală and „love in my own way”. Lou Ford a fost catalogat drept serial killer, însă e o schematizare care nu-i face dreptate. E mult mai complex decît un simplu serial killer. Tot ceea ce face, face din raţiuni practice, crimele sînt comise calculat, mecanic. Există în el aproximativ aceeaşi doză de plăcere şi remuşcare în momentul în care comite actul, fapt ce iese cel mai bine în evidenţă atunci cînd o tăbăceşte pe Alba – primii pumni sînt serviţi cu tandreţe, abia apoi ritmul se intensifică, se renunţă la menajamente, dar părerea de rău rămîne – a trebuit să renunţe la cea mai bună pizdă din oraş, pînă la urmă. Momentele de melancolie se succed apoi prin rememorarea unor futaiuri pe cinste pe
Una furtiva lagrima... All in all, Casey rulz!!! Iar filmul e chiar bun, deşi schiopătează niţel la anumite capitole (mai ales finalul, unde totul se rezolva mult prea convenabil, derapind in neverosimil).