Cinemagia Forum - View Single Post

dragonfly_drk · 06 Nov 2010, 11:03

O combinaţie interesantă:
I promise myself

videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=BrRqn...eature=related

everytime

videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=8YzabSdk7ZA&ob=av2e

Două melodii care mie îmi plac foarte mult, au dus la asta:

6 noiembrie 2010. Un amalgam de gânduri inundă mintea Simonei. E dimineaţă. Dimineaţa devreme. O zi mare, o zi importantă. O zi plină de însemnătate. Se ridică uşor din pat, cu inima bătând puternic în piept. Moleşită, se gândeşte la ce va urma. Îi e groază, e speriată, dar ştie că a amânat prea mult momentul. Aşa că, tremurând, îşi aprinde o ţigară. Închide ochii şi reia în minte discuţia. O întoarce pe toate părţile, o răsuceşte, o cizelează. Cu mişcări stângace, tremurânde, scutură scrumul în scrumieră. E abia la jumătate. O stinge uşor, asigurându-se că nu pierde prea mult din ea, apoi, emoţionată, pune mâna pe telefon. Îl deblochează, şi formează un număr. Telefonul sună nervos. După câteva secunde, la capătul firului, o voce de bărbat, răspunde vesel:
- Bună dimineaţa, iubirea mea! Ce faci la ora asta matinală?
Simona închide telefonul. Nu are curaj să răspundă. Vocea lui o umple de sentimente controversate. Inima îi bate puternic iar sângele pulsează cu o viteză ameţitoare în trupul său suav. Se întinde în pat, cu telefonul în mână şi se gândeşte. Închide ochii din nou, trage aer adânc în piept, visează. După câteva secunde, telefonul din mâna ei, începe să sune zgomotos. O melodie veche, tristă, moartă. Simona tresare, deschide ochii şi se uită la ecran. Cu litere mari, negre, se poate descifra: “Bibiloi!”. Răspunde la telefon, dar nu spune nimic. Aşteaptă un semn din partea celaltă, semn, care nu întârzie să apară:
- Puişor dulce, ce e cu tine? De ce nu vorbeşti? Ştiu că tu eşti. De ce mă chinui atât de mult, raza mea de soare?
- Bună dimineaţa, răspunde Simona cu vocea temurândă.
- Ce s-a întâmplat? Vocea ta e atât de gravă…
- Nu… nu s-a întâmplat nimic.
- Şi atunci?
- Atunci, ce? Vroiam doar… vroiam doar să îţi spun ceva.
- Spune, draga mea. Te ascult cu dor şi drag, în aşteptarea clipei când ne vom întâlni.
- Tocmai despre asta vroiam să vorbim.
- Scumpo, scumpo. Sper câ nu ai de gând să mă dezamăgeşti.
- Nu…, nu ştiu. Adică… nu ştiu.
- Puicuţa mea. Spune ce ai pe suflet. Dar te rog, nu mă dezamagi din nou.
- Ca să nu te dezamagesc ar trebui să nu iţi spun.
- Bine, atunci, cu riscul de a fi dezamăgit profund, cu riscul ca inima mea să fie ruptă în două, spune.
- Eşti sigur?
- Da, sunt sigur şi sunt pregătit pentru ce e cel mai rău.
- Ok, atunci îţi spun. Nu mai pot să vin.
- Eram sigur. O nouă lovitură.
Un suspin inundă camera lui. Sunetul se propagă până la Simona, care cu lacrimi în ochi spune:
- Lasă-mă să îţi explic.
- Nu cred că mai e ceva de explicat. Perversitatea ta a ieşit din nou la suprafaţă. Dar te ascult. Sunt curios ce mai e de data asta.
- Păi, ştii că îmi doresc să ajung în Alpi. Uite, azi, s-a ivit ocazia. E visul meu.
- Şi cu visul nostru ce faci? Îl calci în picioare şi îl arunci pe stâncile Alpilor?
- Nu, voi veni la întoarcere. Promit.
- Am mai auzit.
Un nou suspin. Simona se opreşte. Priveşte fix un punct din tavan şi se gândeşte intens. La celălalt fir se aude:
- Nu mai spui nimic?
- Voi veni, răspunde Simona şi închide telefonul.

Maro, alb, gri, negru… o combinaţie de culori de o însemnătate aparte. O poveste în spatele fiecăreia. O poveste uriaşă ce se întinde peste ani, peste suflete, peste Univers. Simona priveşte combinaţia de culori şi zâmbeşte. Zâmbeşte cu nişte ochi mari, uluiţi, fascinaţi de simboluri, de forme, de ceea ce ascund în spatele lor. Timidă, atinge cu mâna roca rece. O mângâie, o priveşte. Apoi, se uită în sus. Cât e ea de mică şi cât e el de mare. Ce onoare să îl mângâie cu tălpile sale, cu mâinile, cu toate particulele corpului său entuziasmat. Ce onoare să facă cunoştinţă cu un astfel de titan. Face un prim pas, apoi al doilea şi tot aşa, remarcând minunăţiile ce i se ivesc în cale, notându-le şi reţinându-le, ajunge sus. Sus, în capătul lumii. Sus, acolo de unde se vede Pământul, acolo de unde, o privelişte superbă se înfăţişează numai pentru ea. Ea, e regina pajiştilor, întinderilor de vegetaţie pe jumatate uscată, a munţilor ce împrejmuiesc peisajul. În gândul său un cuvânt se repetă la nesfârşit: “evrika”. Însă, dintr-o dată, colaps, ceaţă, decădere. Mintea ei e goală pentru o secundă. Apoi, întocmai ca liniştea de dinainte de furtună, aceasta se risipeşte, lăsând loc unor gânduri sumbre să pătrundă. Priveşte în stânga, priveşte în dreapta. Nu e mulţumită. Nu e ce vrea. Cu lacrimi în ochi se întoarce din drum. Coboară, pleacă.

Clădiri imense, reci şi triste zac înşirate de-a lungul unui bulevard sufocat de noxe, de stresuri, de suflete pierdute. Simona se plimbă liniştită, observând noul. Nou pentru ea, vechi pentru suflet. Se opreşte în faţa unui bloc în paragină. Priveşte în sus la el şi scoţând o fotografie din buzunar le compară. Se uită la clâdire, apoi la fotografie. Da, sunt aceleaşi. În fotografie, la o fereastră, se observă un cap de câine. În blocul din faţa sa, însă, doar ferestre prăfuite şi moarte. Emoţionată, dar sigură pe sine, păşeşte spre scară, când uşa se deschide larg, iar din ea iasă doi oameni şi un câine.
Un bărbat elegant, aranjat, vesel, iubitor, ţine de mână o puştoaică. O puştoaică naivă, imatură, pierdută. Simona priveşte cu dezgust şi dezamăgire. Nu îi vine să creadă. Se îndreaptă spre cei doi şi i se adresează bărbatului:
- Nu m-ai aşteptat!
- Ba da, răspunde acesta calm cu un zâmbet fals pe buze. Ochii ii trădau tristeţea, buzele îi tremurau, faţa îi era palidă.
- Cum? Cum m-ai aşteptat?
- Te-am aşteptat atât cât ai meritat.
Dezamăgită, Simona o priveste pe puştoaică. Apoi pe bărbat. Se uită lung la el, apoi se întoarce şi pleacă.

Alegere, vise, dezamăgiri. Acelaşi pat, aceeaşi Simona, aceeaşi ţigară,aceeaşi scrumieră. Doar telefonul lipseşte. Doar el nu mai are ce căuta în ecuaţie. Cu lacrimi în ochi, Simona priveşte un album de fotografii. Vegetaţie, faună, rocă. Le priveşte mândră, dar tristă. Dă paginile agale, se opreşte mult asupra unor fotografii, până când, la sfârşit, zăreşte o fotografie plină de riduri. Iar în ea… în ea… un cap de câine alb, zâmbitor, vesel. Lacrimi uriaşe udă fotografia. Însă aceasta e rece la suferinţele ei. Până şi câinele, care cândva o privea cu drag şi cu iubire, acum se uită în altă parte. Dezamăgită, aruncă albumul în colţul patului şi se înveleşte cu plapuma… aceleaşi lacrimi inundă acum perna, cearceaful, sufletul.

06 Nov 2010, 11:03	#12
dragonfly_drk Guru Join Date: Aug 2010 Location: Cemetery Posts: 2,940	O combinaţie interesantă: I promise myself videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=BrRqn...eature=related everytime videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=8YzabSdk7ZA&ob=av2e Două melodii care mie îmi plac foarte mult, au dus la asta: 6 noiembrie 2010. Un amalgam de gânduri inundă mintea Simonei. E dimineaţă. Dimineaţa devreme. O zi mare, o zi importantă. O zi plină de însemnătate. Se ridică uşor din pat, cu inima bătând puternic în piept. Moleşită, se gândeşte la ce va urma. Îi e groază, e speriată, dar ştie că a amânat prea mult momentul. Aşa că, tremurând, îşi aprinde o ţigară. Închide ochii şi reia în minte discuţia. O întoarce pe toate părţile, o răsuceşte, o cizelează. Cu mişcări stângace, tremurânde, scutură scrumul în scrumieră. E abia la jumătate. O stinge uşor, asigurându-se că nu pierde prea mult din ea, apoi, emoţionată, pune mâna pe telefon. Îl deblochează, şi formează un număr. Telefonul sună nervos. După câteva secunde, la capătul firului, o voce de bărbat, răspunde vesel: - Bună dimineaţa, iubirea mea! Ce faci la ora asta matinală? Simona închide telefonul. Nu are curaj să răspundă. Vocea lui o umple de sentimente controversate. Inima îi bate puternic iar sângele pulsează cu o viteză ameţitoare în trupul său suav. Se întinde în pat, cu telefonul în mână şi se gândeşte. Închide ochii din nou, trage aer adânc în piept, visează. După câteva secunde, telefonul din mâna ei, începe să sune zgomotos. O melodie veche, tristă, moartă. Simona tresare, deschide ochii şi se uită la ecran. Cu litere mari, negre, se poate descifra: “Bibiloi!”. Răspunde la telefon, dar nu spune nimic. Aşteaptă un semn din partea celaltă, semn, care nu întârzie să apară: - Puişor dulce, ce e cu tine? De ce nu vorbeşti? Ştiu că tu eşti. De ce mă chinui atât de mult, raza mea de soare? - Bună dimineaţa, răspunde Simona cu vocea temurândă. - Ce s-a întâmplat? Vocea ta e atât de gravă… - Nu… nu s-a întâmplat nimic. - Şi atunci? - Atunci, ce? Vroiam doar… vroiam doar să îţi spun ceva. - Spune, draga mea. Te ascult cu dor şi drag, în aşteptarea clipei când ne vom întâlni. - Tocmai despre asta vroiam să vorbim. - Scumpo, scumpo. Sper câ nu ai de gând să mă dezamăgeşti. - Nu…, nu ştiu. Adică… nu ştiu. - Puicuţa mea. Spune ce ai pe suflet. Dar te rog, nu mă dezamagi din nou. - Ca să nu te dezamagesc ar trebui să nu iţi spun. - Bine, atunci, cu riscul de a fi dezamăgit profund, cu riscul ca inima mea să fie ruptă în două, spune. - Eşti sigur? - Da, sunt sigur şi sunt pregătit pentru ce e cel mai rău. - Ok, atunci îţi spun. Nu mai pot să vin. - Eram sigur. O nouă lovitură. Un suspin inundă camera lui. Sunetul se propagă până la Simona, care cu lacrimi în ochi spune: - Lasă-mă să îţi explic. - Nu cred că mai e ceva de explicat. Perversitatea ta a ieşit din nou la suprafaţă. Dar te ascult. Sunt curios ce mai e de data asta. - Păi, ştii că îmi doresc să ajung în Alpi. Uite, azi, s-a ivit ocazia. E visul meu. - Şi cu visul nostru ce faci? Îl calci în picioare şi îl arunci pe stâncile Alpilor? - Nu, voi veni la întoarcere. Promit. - Am mai auzit. Un nou suspin. Simona se opreşte. Priveşte fix un punct din tavan şi se gândeşte intens. La celălalt fir se aude: - Nu mai spui nimic? - Voi veni, răspunde Simona şi închide telefonul. Maro, alb, gri, negru… o combinaţie de culori de o însemnătate aparte. O poveste în spatele fiecăreia. O poveste uriaşă ce se întinde peste ani, peste suflete, peste Univers. Simona priveşte combinaţia de culori şi zâmbeşte. Zâmbeşte cu nişte ochi mari, uluiţi, fascinaţi de simboluri, de forme, de ceea ce ascund în spatele lor. Timidă, atinge cu mâna roca rece. O mângâie, o priveşte. Apoi, se uită în sus. Cât e ea de mică şi cât e el de mare. Ce onoare să îl mângâie cu tălpile sale, cu mâinile, cu toate particulele corpului său entuziasmat. Ce onoare să facă cunoştinţă cu un astfel de titan. Face un prim pas, apoi al doilea şi tot aşa, remarcând minunăţiile ce i se ivesc în cale, notându-le şi reţinându-le, ajunge sus. Sus, în capătul lumii. Sus, acolo de unde se vede Pământul, acolo de unde, o privelişte superbă se înfăţişează numai pentru ea. Ea, e regina pajiştilor, întinderilor de vegetaţie pe jumatate uscată, a munţilor ce împrejmuiesc peisajul. În gândul său un cuvânt se repetă la nesfârşit: “evrika”. Însă, dintr-o dată, colaps, ceaţă, decădere. Mintea ei e goală pentru o secundă. Apoi, întocmai ca liniştea de dinainte de furtună, aceasta se risipeşte, lăsând loc unor gânduri sumbre să pătrundă. Priveşte în stânga, priveşte în dreapta. Nu e mulţumită. Nu e ce vrea. Cu lacrimi în ochi se întoarce din drum. Coboară, pleacă. Clădiri imense, reci şi triste zac înşirate de-a lungul unui bulevard sufocat de noxe, de stresuri, de suflete pierdute. Simona se plimbă liniştită, observând noul. Nou pentru ea, vechi pentru suflet. Se opreşte în faţa unui bloc în paragină. Priveşte în sus la el şi scoţând o fotografie din buzunar le compară. Se uită la clâdire, apoi la fotografie. Da, sunt aceleaşi. În fotografie, la o fereastră, se observă un cap de câine. În blocul din faţa sa, însă, doar ferestre prăfuite şi moarte. Emoţionată, dar sigură pe sine, păşeşte spre scară, când uşa se deschide larg, iar din ea iasă doi oameni şi un câine. Un bărbat elegant, aranjat, vesel, iubitor, ţine de mână o puştoaică. O puştoaică naivă, imatură, pierdută. Simona priveşte cu dezgust şi dezamăgire. Nu îi vine să creadă. Se îndreaptă spre cei doi şi i se adresează bărbatului: - Nu m-ai aşteptat! - Ba da, răspunde acesta calm cu un zâmbet fals pe buze. Ochii ii trădau tristeţea, buzele îi tremurau, faţa îi era palidă. - Cum? Cum m-ai aşteptat? - Te-am aşteptat atât cât ai meritat. Dezamăgită, Simona o priveste pe puştoaică. Apoi pe bărbat. Se uită lung la el, apoi se întoarce şi pleacă. Alegere, vise, dezamăgiri. Acelaşi pat, aceeaşi Simona, aceeaşi ţigară,aceeaşi scrumieră. Doar telefonul lipseşte. Doar el nu mai are ce căuta în ecuaţie. Cu lacrimi în ochi, Simona priveşte un album de fotografii. Vegetaţie, faună, rocă. Le priveşte mândră, dar tristă. Dă paginile agale, se opreşte mult asupra unor fotografii, până când, la sfârşit, zăreşte o fotografie plină de riduri. Iar în ea… în ea… un cap de câine alb, zâmbitor, vesel. Lacrimi uriaşe udă fotografia. Însă aceasta e rece la suferinţele ei. Până şi câinele, care cândva o privea cu drag şi cu iubire, acum se uită în altă parte. Dezamăgită, aruncă albumul în colţul patului şi se înveleşte cu plapuma… aceleaşi lacrimi inundă acum perna, cearceaful, sufletul. __________________ music is created by the space between the notes not the notes themselves.