[matmircea]

Avva Dorothei spune ca "frica de inceput este proprie starii noastre sufletesti; ea apara sufletul de tot raul asa cum lacul apara arama, pentru ca s-a zis: frica Domnului abate pe tot omul de la rau (Pilde 15, 27)". Ca atare, nu este deloc cazul sa avem o atitudine atat de usuratica in ce priveste frica de Dumnezeu si sa zicem ca au trecut vremurile iobagiei si sclavagismului. Aici nu este vorba nici de sclavie, nici de iobagie, ci de o scoala prin care trebuie sa trecem si in afara careia - precum dau martu-rie toti cei ce au "absolvit" aceasta scoala - nu putem ajunge la dragostea desavarsita.

Frica de Dumnezeu pazeste sufletul de orice rau. Daca nu fac vreun lucru rau, asta este pentru ca am "lacul" care ma departeaza de la rau. Frica de Dumnezeu duce la curatire si mantuire. Aparent, lucrurile stau asa doar in planul pacatoseniei, ca frica de Dumnezeu ne face trebuinta doar ca sa ne eliberam de pacat. Chiar daca ar fi adevarata aceasta idee, frica de Dumnezeu tot ar ramane pretioasa si indispensabila. Totusi, asta nu este totul. Daca vrem sa primim de la Domnul darurile Sfantului Duh, Il vom ruga ca cele dintai daruri sa fie duhul intelepciunii, duhul priceperii si duhul temerii de Dumnezeu.

Intelepciunea... Va amintiti insa? Inceputul intelepciunii este frica de Domnul (Sirah 1, 15). "Dar ce, omul nu poate fi intelept fara frica de Dumnezeu?" Poate, insa cu intelepciunea lumeasca, nu cu cea dumnezeiasca. Si sa nu uitati ca daca avem darul intelepciunii dumnezeiesti, din punctul de vedere al lumii suntem nebuni. "Si care este inceputul intelepciunii, fara numai a te departa de tot ce este urat inaintea lui Dumnezeu?" Iata in ce consta intelepciunea!

Dar cum sa dobandim frica de Dumnezeu? In aceasta privinta exista indicatii precise ale Sfintilor Parinti, care au agonisit frica de Dumnezeu prin multe nevointe si osteneli, iar unii chiar prin multe caderi. Avva Dorothei rezuma intr-una din invataturile sale tot ce s-a spus pe aceasta tema: "Parintii au zis ca omul dobandeste frica de Dumnezeu daca are pomenirea mortii si pomenirea muncilor, daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua, si dimineata de dimineata, ca sa vada cum a trecut noaptea, de nu cumva a fost cuteza-tor in purtarea sa si, in fine, daca se gaseste in impartasire apropiata cu un om temator de Dumnezeu".

"Pomenirea muncilor" este pentru noi tocmai pome-nirea rusinarii de noi insine, aducerea-aminte de mo-mentul in care ne vom ingrozi de propria murdarie rara a fi in stare sa mai facem ceva atunci. Anticii aveau dic-tonul memento mori, "adu-ti aminte de moarte", insa la noi este vorba despre ceva cu mult mai puternic. Adu-ti aminte nu numai de moarte, ci de momentul cand constiinta te va da in vileag si nu vei mai putea face nimic. Aceasta aducere-aminte este legata de frica robului.

"Daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua" - iar noi nu ne urmarim faptele si miscarile sufletesti, si daca in anumite momente pri-mim prin harul lui Dumnezeu frica de Dumnezeu si ne vedem pentru o clipita pacatele, nu ne folosim de aceste raze si nu ne cercetam in lumina lor nici macar o parti-cica din viata noastra - nici macar o zi.

A treia conditie - "de nu cumva a fost cutezator in purtarea sa". Pentru noi aceasta este cea mai insemna-ta, pentru ca nu dam chiar nici o atentie acestui aspect, intelegand obraznicia sau, hai sa zicem, familiaritatea ca pe o atitudine normala a unui sex fata de celalalt. Acesta este insa numai un caz particular al obrazniciei in comportament.

Cand Avva Lot se afla in chilia Avvei Agathon, a venit la acesta din urma un monah care dorea sa se inchinovieze si a intrebat: "Parinte, vreau sa traiesc cu fratii. Cum imi poruncesti sa traiesc impreuna cu ei?" Batranul i-a raspuns: "Dupa ce vei ajunge la ei, sa faci in toate zilele ca in cea dintai. Sa fii in toate ca un strain".

Cele mai mari libertati ni le ingaduim fata de cei cu care traim mereu - cu rudele si cu apropiatii nostri. Inca destul de tolerabil ne comportam cu cei de care ne-am apropiat ca straini, cu care ne-am intalnit pentru prima data, avand, sa zicem, chiar respect si evlavie fata de ei, lucru despre care Avva Dorothei spune: "Bine este pentru noi, fratilor, a avea evlavie, a ne teme ca nu cumva sa ne aducem vatamare noua insine si altora, sa ne cinstim unul pe altul" - sa ii cinstim si in continuare pe cei cu care la inceput eram atenti. In scurta vreme ne pierdem insa si aceasta purtare. Aparent, cu cat il cunosc mai indeaproape pe om, cu cat ma apropii mai mult de el, cu atat ar trebui sa-l cinstesc mai mult, dar la noi se intampla tocmai pe dos.

Avem "aproape" si avem "apropiati". Pilda despre sa-marinean ne da in vileag. Noi si din "aproapele" cu care ne-am intalnit pentru prima data ca straini, fata de care am avut la inceput cea mai mare atentie, facem un "apropiat" si ne "tragem de sireturi" cu el - iar atunci adio evlavie fata de el. Si dimpotriva, bine ar fi sa facem din "apropiat" "aproape", sa facem "aproape" din tatii nostri si din mamele noastre. Sfintii Parinti ne preintampina impotriva purtarii slobode, intrucat ea strica frica de Dumnezeu, intrucat daca ma raportez fara evlavie la cea mai de seama dintre zidirile lui Dumnezeu, in care este pus chipul lui Dumnezeu, ce frica sa mai am fata de Ziditor? Nu asa trebuie sa stea lucrurile. Pur-tati-vdpoverile unii altora... (Gal. 6, 2)