[Pashpix]

Zborul lui Sergiu Nicolaescu (Grid Modorcea, Tricolorul)

Nu odată am discutat cu Sergiu Nicolaescu despre credinţă, Dumnezeu şi iertare. Poate că nici el nu se închină, nici nu se duce la biserică, asemenea bigoţilor, dar ştie să ierte. Nicolaescu ştie ce-i iertarea. M-a iertat pînă şi pe mine, care într-o vreme n-am fost prea cuminte cu el. Iertarea, faţă de spovedanie, un act natural, e un fapt mult mai greu, imposibil de aplicat fără educaţie. La animale nu există iertare. Se sfîşie între ele fără milă. Deşi oamenii au ieşit demult din junglă, de sub umbrela sălbaticiei, totuşi mulţi dintre ei nu cunosc ce-i iertarea. Ce fenomenal e personajul Andrei Bolkonski din romanul lui Tolstoi, Război şi pace, personaj construit pe ideea iertării, cum evoluează de la ură la iertare! Poare că aşa e azi şi Sergiu Nicolaescu. Oricum, aşa cum mi-a mărturisit deunăzi, în biroul său de la UARF, el îi iartă pe cei care îl contestă sau îi răstălmăcesc vorbele şi faptele. Aşa este cazul celor care au făcut o petiţie împotriva legii pe care el a conceput-o pentru cinematografie, dar îi iartă şi pe cei care i-au răstălmăcit cumplit un vis. Pe care mi l-a povestit şi mie: "Un bătrîn se bărbiereşte şi, cum îşi dă jos barba, nu se mai recunoştea pe sine. Cine e cel din oglindă? Cocoşat, gîrbovit, cu faţa brăzdată de riduri? Nu se poate. Sînt eu sau alt eu? E altul cel ce se uită la mine! Şi aşa, tulburat, ieşi din casă, ajunse la metrou. Şi trenul veni. Se urcă şi, cum se întîmplă la metrou, la fiecare staţie, unii se urcau şi alţii coborau. Şi privea acest du-te vino, acest balans, cum unii urcă şi alţii coboară. Dar, ciudat, cei care se urcau erau îmbrăcaţi frumos, în frac, în costume princiare, erau numai personaje de demult, pe care le cunoştea, în care se vedea, erau Carol I, Antonescu, Mircea, Mihai Viteazul, dar printre ei era şi un copil. Era el, copil. Cei care coborau însă erau îmbrăcaţi naşpa, în tenişi, în blugi, ca Titel Pangică din Poker, borfaşii de azi, milionari în tenişi. Şi bătrînul, un bătrîn aşa ca mine, de peste 80 de ani, îşi vede astfel trecutul, trecutul său şi al ţării, dar vede şi prezentul, prezentul odios. Nu e ca Faust, nu vede şi viitorul. Iese din tren, din metrou, şi ajunge la un bloc turn, din mijlocul oraşului, precum e cel rotund, din oţel şi sticlă, de pe Calea Victoriei, ridicat în locul unui bloc vechi, căzut la cutremur. Şi intră în el şi ia liftul. În lift, vede iar copilul, dar îi vede şi pe cei de azi, pe toţi, ca nişte şacali, ca nişte hiene. Ajunge la ultimul etaj. Şi cînd iese din lift, deodată îşi revine, omul gîrbovit de pînă atunci devine un bărbat puternic, solid, agil, cum sînt eu acum. Şi merge pe culoar, merge, urcă nişte trepte, trece printr-o uşă îngustă, pînă ajunge pe terasă, mai face cîţiva paşi şi e chiar acolo, la marginea terasei, la buza blocului. Şi de acolo, de sus, se aruncă. Desface braţele, ca nişte aripi. Şi zboară. Zboară, doar zboară, înţelegi?!"


Şi Nicolaescu izbucni deodată într-un rîs ca al Lăpuşneanului. "E o metaforă, nu? Nu trebuie să înţelegi că vreau să mă sinucid, cum au înţeles nişte proşti. Trăim într-o lume de proşti! Sinucidere? Ha, ha, ha, ha! Eu, acum, la 80 de ani! Nici prin cap nu-mi trece! Ce, Meşterul Manole a vrut să se sinucidă? A vrut să zboare, să vadă cum e zborul. E o metaforă, înţelegi?" Toate astea Nicolaescu mi le-a spus ca în transă, ca un personaj post-apocaliptic din Resident Evil: Afterlife, unde se imaginează Viaţa de Apoi. Şi mi-a mai spus: "Nişte copii, ziarişti de azi, au deformat totul. Ce ştiu ei ce-i metafora? Ei vor numai zîzanie, scandal. Nu există nici un conflict între generaţii. Fiindcă generaţiile curg dintr-una într-alta. E ceva natural ca generaţia mea să se ducă şi să vină alta. Un conflict nu e posibil decît numai dacă cineva are interes. Cine are interes ca între mine şi puişorii ăştia să fie un conflict, greşeşte. Pentru că eu sînt în situaţia de a nu mai avea nici un interes. Eu nu mai iau, ci dau. Am luat, am, mi-ajunge. Veniţi să vă dau! Le dau o lege din care să tragă foloase. O lege care să-i apere, să-i facă tari. Dar ei nu văd, nu înţeleg, nu vin la izvor. Sînt manipulaţi". De cine? "Sînt mulţi profitori, mai mulţi decît ei. Cocoţaţi care-încotro. De vină e sistemul, cine îl dirijează. Şi înainte erau profitori, dar nu-i găseai printre şefii de întreprinderi, de fabrici, de studiouri... fiindcă veneau de jos. Erau recrutaţi din neica-nimeni. I-am cunoscut pe mulţi. Nu erau specialişti. Erau muncitori, ţărani de la coada vacii. Dar erau cinstiţi. Nu furau. Nu erau hoţi. Nu trebuie să fii specialist să conduci o uzină dacă eşti cinstit şi te bazezi pe specialişti, pe oamenii cu care lucrezi. Însă acum, în loc de oameni cinstiţi, la conducerea întreprinderilor avem specailişti. Şi uite unde am ajuns, la o ţară bolnavă, nevindecabilă. Să fi fost comuniştii, oameni ca Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, mai deştepti şi mai pricepuţi decît cei care ne conduc azi?" Păi şi dvs sînteţi printre ei. Sînteţi senator, nu?! "Da". Şi ce propuneţi? "Lăsaţi copiii să vină la mine!, a spus Iisus. Şi el nu era cineast. Dar eu am fost cineast toată viaţa. De 55 de ani fac filme. Şi le spun copiilor din branşă să vină la mine. Să profite de experienţa unui om care toată viaţa a lucrat numai într-o direcţie! Cei care mă contestă acum uită că vor veni alţii în locul lor, altă generaţie. Dacă nu a şi venit. Ei sînt bătrîni deja, au 40 de ani. Vine generaţia 20. Tineri şi foarte tineri. Lor am să mă adresez, lor am să le dau ce-mi cer".

Şi Nicolaescu privi pe fereastră, în zare, de parcă îi vedea venind de acolo. Şi îşi atinse barba, ca şi cum se afla în faţa oglinzii şi voia să se radă. Artiştii români au avut vocaţia zborului, de la Meşterul Manole la Constantin Brâncuşi şi Jacques Hérold. De ce nu ar avea-o şi un cineast?