[c.ghevara]

@Che:
...Ca atare, NU TREBUIE sä absolutizäm principiul creärii pentru public - o operä bunä bucurä si publicul, si critica, în egalä mäsurä. Altfel, cade sau în elitism steril, sau în kitsch scârbos.
Conform acestei realitäti, trebuie sä recunoastem rolul criticului - färä el, chiar n-ar mai rämâne decât manele (la asta se referea, justificat în fond, desi exagerat ca proportie, Gionloc). Si am ajunge nu sä emotionäm un public, ci sä facem un cârd de retardati sä topäie.
(Noroc cä avem o breaslä a criticilor de film care, în pofida tuturor semnelor îngrijorätoare din prezent, sau poate tocmai datoritä lor, nu ne vor läsa niciodatä sä ajungem chiar pânä acolo.)

Mai putem considera că o operă este bună, dacă bucură doar critica, sau dacă nu este pentru public? Crearea unei opere pentru public ESTE un principiu absolut, în momentul în care artistul îşi face opera PUBLICĂ, în loc să o ţină în debara pentru propriul deliciu. Opera este „şi pentru critic”, doar în măsura în care el se include în noţiunea de public. Altfel, opera este doar pentru public. Arta supravieţuieşte şi fără critici. Fără public, nu. Shakespeare a creat pentru târgoveţi nespălaţi, păduchioşi, analfabeţi, Memeiţi. Şi totuşi i-a cucerit. Totuşi au înţeles. Fără critici care să le explice ce trebuie să înţeleagă, să le placă, sau să îi apere de manele. PUBLICUL nu are cum fi un cârd de retardaţi, oricât de imbecili ar fi unii dintre indivizii care îl constituie.

Când criticul scrie despre un film pe care îl defineşte ca nefiind destinat publicului, cui se adresează? Ce efect educativ mai consideră că are părerea lui de specialist asupra cârdului de retardaţi care ţopăie?

E normal să aperi breasla. Personal, nu am nimic împotriva criticului, câtă vreme nu uită că este doar un mediator între creator şi public, şi nu se consideră beneficiarul direct al operei de artă.

Poate gresesc, dar cred totusi cä acele mesaje care mi-au format convingerea respectivä erau reprezentative. In ceea ce te priveste pe tine, e în interesul täu sä acorzi mai multä încredere observatiei mele si, dacä e întemeiatä, sä te corectezi. De-asta fac asemenea observatii, ca sä ajut, nu din motivul postulat în fragmentul de discutie pe care l-am trimis de-aici la Azil - iar ajutorul presupune, uneori, si o anume incisivitate, pentru a propulsa interlocutorul sä actioneze; am rezervele mele fatä de folosirea mänusilor din piele de ied.

Te asigur că bunele tale intenţii şi ajutorul pe care mi-l dai sunt apreciate cum se cuvine. Accept punctele de vedere critice, şi poţi fi cât de incisiv doreşti, pentru că nu voi confunda forma cu conţinutul. Nu simt nevoia de a fi corectat, deoarece nu consider că greşesc. Gusturile mele în materie de artă, incluzând şi filmul, sunt opţiuni conştiente care fac parte din sistemului meu de valori. Este un sistem personal şi subiectiv pe care nu doresc şi nici nu am cum să îl corectez, deoarece este o parte integrantă a personalităţii mele. E un „EU” pe care nu intenţionez să îl schimb, corectez, înlocuiesc... cel puţin, nu în viitorul apropiat.