se ştie foarte bine că muzica, în general, inspiră. unii pictori se simt inspiraţi de notele muzicale, care transmit o anumită stare de spirit . la fel şi unii scriitori, scenarişti sau fotografi... în principiu cam toţi cei care fac parte din lumea artei. so, să spunem, asculţi o melodie, iţi place, iţi trezeste anumite sentimente. aşa ca vin cu o idee... eu, spre exemplu când aud o melodie buna, pentru prima dată, îmi vin tot felul de idei. am inspiraţie să scriu... ascult melodia şi îmi schimb starea de spirit brusc (în bine sau în rau)
aşa că, vin cu o propunere, pentru cei care cred, că muzica poate fi intradevăr, sursă de inspiraţie.
cineva postează o melodie, ceilalţi o ascultă şi spun ce le transmite melodia. e preferabil să scrieţi o povestire, sau un mic scenariu, prin care să reiasă sentimentul pe care melodia respectivă îl provoacă.
şi încă ceva... cei care postează melodii, să le posteze cu videoclip... uneori, videoclipul te poate ajuta să ai mai multa inspiraţie, însă în cazul în care melodia nu are aşa ceva, e ok un clip cu imagini reprezentative.
de exemplu:
Evanescence - Hello
şi povestirea:
Soarele sălbatic inunda Piaţa Roşie cu razele sale puternice. Băncile verzi şi uscate, din lemn aproape putrezit, erau pline de puştani, bătrâni, copii. O singură bancă iesea in evidenţă. era retrasă, era decojită, era roşie.
Pe ea, stăteau liniştiţi şi se priveau doi tineri. Ea, cu faţa scăldată de soare, îl privea pe băiat cu fruntea încreţită şi ochii întredeschişi... el, o privea tandru şi îi mângâia rar părul, buzele însângerate şi obrazul vânăt.
Niciun cuvânt, nicio şoaptă... doar ochii, doar ei mai vorbeau.
Băiatul, ţinând mâna fetei într-a lui, se aplecă peste umărul ei şi îi şopti la ureche:
- Te iubesc.
Ea nu răspunse. O lacrimă îi curse pe obrazul ars, acoperit pe jumătate cu păr.
- Totul va fi bine, şopti băiatul din nou.
Fata nimic.
După un minut, aceasta se ridică de pe bancă şi porni agale pe cărarea pietruită din piaţă. Băiatul o privi de departe. Să meargă sau să nu meargă după ea? O văzu cum se îndepărtează, o vazu cum pleacă şi dispare încet. Nu putea suporta... fugi dupa ea şi o intrebă:
- unde pleci?
- Acasă!
- Vin şi eu! exclamă tânărul cu entuziasm.
- de ce sa vii? Nu cred ca ar fi o idee prea bună.
- te rog, răspunse tânărul şi o prinse tandru de mână.
Fata nu se opuse. Porniră cu paşi mărunţi spre casă. Drumul părea pustiu chiar dacă era oră de vârf. Erau tâcuţi. Doar privirile lor se mai intersectau din când în când. La un moment dat, lânga o clădire înaltă, ponosită şi prăfuită, de culoare gălbejie, apoape bolnăvicioasă, un tânăr le făcu celor doi semn cu mâna. Băiatul răspunse la salut şi porni mai departe alături de fată.
- Cine era? Intrebă fata.
- Colegul de cameră.
- Ok!
Mai merseră o vreme când, la un moment dat, peisajul începu să se schimbe. Imaginea clădirilor ponosite, studenţeşti, era înlocuită, treptat de blocuri înalte, proaspăt vopsite în culori plăcute de alb şi oranj. Balcoanele erau din ce în ce mai încăpătoare şi moderne iar împrejurimile verzi, dădeau locului un aer proaspăt, simţindu-se în aer mireasma ierbii proaspăt cosite şi a florilor cu iz puternic şi dulce. În spatele blocurilor, o alee înfăţişa de o parte şi de alta, case înalte. Pe o cutie poştala scria cu litere mari: “str. Bună Ziua nr. 69” fata se opri în faţa porţii. Se întoarse către tânăr şi îi spuse:
- Am ajuns!
Tânărul rămase înmărmurit. Privi casa cu două etaje, de culoare alb-gălbuie, cu balcon uriaş, împresurat de plante căţărătoare cu frunze roşii şi verzi din care ieşea răzleţ, pe alocuri câte o floare de culoare roşie sau galbenă. Poteca spre intrare era pavată cu gresie dură, imitând marmura neagră iar de o parte şi de alta se vedea iarba proaspătă şi îngrijită. Era casa visurilor sale. Apoi, se uită la el. Pantalonii negrii, rupţi la genunchi erau spălăciţi şi ştersi de ploaie şi noroi. Tricoul decolorat pe umeri, de la soare, îi era cu două numere mai mare iar mâinile îi erau aspre din cauza lucrului.
- E frumos, şopti tânărul ca pentru el. Aş putea să intru şi eu puţin?
- Nu, azi nu, răspunse fata sec.
- De ce?
- Aşa!
- Eşti rece. Vreau să îţi văd şi eu camera. Cea în care te refugiezi noapte de noapte. Cea în care ţi-au venit cele mai multe idei şi în care s-a născut dragostea noastră.
- În curând. Promit. Hai, mai vorbim. Eu acum intru.
Fata nu asteptă răspunsul băiatului şi intră în curte. Acesta, cu vocea tremurândă şi faţa tristă, îngână un “pa!” timid. Mai privi o data casa şi porni pe alee înapoi. Pe drum, la un colţ de stradă se opri. Cu lacrimi în ochi scoase portmoneul din buzunar şi îl deschise. Într-un buzunar transparent, se vedea o poză. Doi barbaţi şi o femeie. Bărbatul, la vreo 40 de ani, cu faţa tristă, muncită de vreme şi arsă de soare, îmbrăcat într-un sacou peticit şi murdar, era nebărberit şi cu faţa obosită. Femeia, cam la aceeaşi vârstă, cu riduri pe frunte şi cearcăne la ochi, foarte slabă şi uscată, cu părul rar şi prins într-un elastic uriaş, privea în gol un punct inexistent. Iar bărbatul mai tânăr, la vreo 23 de ani cu părul lung şi creţ, cu haine negre şi murdare, privea în aparat cu un zâmbet şters. Fotografia era veche, îndoită, alb-negru, era pătată pe alocuri şi însemnată de vreme cu o istorie indescifrabilă.
Între timp, fata deschise uşa şi intră în casă. La intrare, un hol imens, înconjurat de camere. Se descălţă şi intră în camera din faţa. Acolo, pe o canapea, o femeie cohetă, îmbrăcată lejer dar cu bun gust, stătea aplecată peste nişte documente. Auzind zgomot işi ridică privirea şi inconjurând camera pe deasupra ochelarilor cu lanţ argintiu, se opri asupra fetei. Ridicând-se liniştită de pe canapea, o întrebă pe fată:
- Este ora nouă. Şcoala s-a terminat la ora 8. Unde ai fost până acum? Trebuia sa fii de mult acasă.
- Am întârziat puţin cu cursul. Iar traficul a fost îngrozitor, răspunse fata cu teamă în glas.
- La fel şi ieri, la fel şi azi. Spune adevărul.
- Dar adevărul îl spun.
- Atunci de ce am auzit că nu ai fost la şcoală de trei zile?
- Am fost… răspunse fata cu jumătate de gură.
Femeia se opri. O măsura pe fată din cap până în picioare apoi remarcă:
- Şi hainele astea, şi machiajul. Ţi-am dat eu voie să te îmbraci aşa?
- Nu, răspunse fata. Dar mă gândeam că deja am 17 ani şi pot decide singură.
- Te gândeai?... te gândeai? Răspunse femeia meditativ, lovind-o pe fată dupa ceafă. La ce să te gândeşti cand…
Discuţia fu întreruptă de o uşă care se deschise încet. În prag apăru un bărbat îmbracat într-un halat gros de mătase.
Între timp, femeia o prinse pe fată de păr şi o lovi cu pumnul în spate. Apoi, o plezni peste faţă cu toată puterea. În acel moment, un fir de sânge subţire răsări din buza fetei. Bărbatul le privi pe cele doua şi apoi întrebă:
- Mariana, unde e tratatul de Speologie primit de la Mirel?
Femeia, fără să işi dezlipească ochii de pe fată, răspunse:
- În biblioteca din dormitorul mare. Pe undeva pe la mijloc.
- Bine, mulţumesc.
Instinctiv, bărbatul închise uşa după el. Femeia continuă, cu o voce calmă, liniştitoare, materă
- La vârsta asta tu gândeşti? Ai doar 17 ani, eşti minoră încă, şi umbli pe străzi ca o nebună. Spune, unde hoinăreşti toată ziua? Şi mai ales, cu cine?
- Nicăieri. Cu nimeni.
- Nu îndrăzni să ma minţi în faţă. Cunosc privirea asta, răspunse femeia scăpând o nouă palmă peste obrazul înroşit de teamă şi ruşine, al fetei.
Jignită şi lovită, fata făcu un pas în spate. Se întoarse şi ieşi din cameră cu lacrimi în ochi. Urcă agale treptele casei şi se opri în camera ei unde primul lucru pe care îl făcu a fost să deschidă computerul de pe birou. Şi apoi messul. Şi apoi o fereastră în care scrise:
- “Salut! Scuze pentru ziua de azi. Nu m-am simţit în apele mele. Aş vrea să ne întâlnim, să iţi spun ceva.”