la cit e de laudat si filmul asta, titlul i se potriveste de minune
cind am scris despre el, am vrut sa arat de ce nu tine povestea in sine (scenariul), fara s amai discut si aspecte legate de realism - adica de relatarea povestii. mi se parea inutil: daca povestea e aiurea, povestirea - oricum anosta - nu prea mai e de dezbatut (doar mentionat ca e anosta si ca nu salveaza nimic dintr-o poveste conceputa gresit).
atunci scriam, printre altele, urmatoarele:
Fiecare secvenţă e ca o frază care se tot întinde şi, în esenţă, nu aduce aspecte noi în comunicare. Situaţiile de pe ecran sînt extrem de banale, ceea ce ar putea fi în regulă, fiindcă prin asta nu face decît să simuleze bine realitatea unor întîmplări de acest gen. Însă, fie prin lungirea excesivă a fiecărui moment, fie prin repetiţia aceleiaşi atitudini sau aceloraşi replici, fie prin izbucniri deplasate ale personajelor, deplasate în relaţie cu restul întîmplărilor de pe ecran, secvenţele filmului aduc în prim plan personaje bigger than life, personaje pe care nu le poţi crede întotdeauna în situaţiile prezentate. Paradoxul pe care l-am trăit la această proiecţie e de a înţelege (şi de a şti) că în realitate ideile despre care vorbeşte filmul sînt valide, însă în povestea de pe ecran, în felul în care curge ea, sînt dificil de acceptat.
Şi mai deranjant e că aceste acumulări de detalii în relaţie cu unul dintre personajele filmului (mama Feliciei) dau o dimensiune arhetipală caracterului de pe ecran. Din mama Feliciei, personajul devine Mama. Filmul vrea să fie uman, vrea să reprezinte intimitatea relaţiei părinte-copil - pentru a-i arăta adevărata natură. [....] Filmul vrea să dezbrace această relaţie de făţărnicie, să pună spectatorul faţă în faţă cu propria nemernicie, fiindcă s-ar putea să ajungem cu toţii acolo, în postura de părinte. Din perspectiva ipostazei arhetipale în care este dusă mama Feliciei, e cu atît mai problematică discuţia finală dintre mamă şi fiică. În această secvenţă de final, mama Feliciei este absolut terminată ca personaj fără ca filmul să ofere motivaţia necesară pentru a valida această atitudine. Dacă personajul acesta devine atît de Mare, demolarea lui trebuie să aibă o construcţie pe măsură, altfel demolarea va părea o acţiune gratuită.
Nu poţi cere spectatorului să umple cu situaţii exterioare filmului diferenţa sentimentală negativă care să ducă la o asemenea izbucnire (a Feliciei), prin care nu numai personajul este desfiinţat, ci însăşi ideea de mamă. Felicia îi reproşează faptul că a intervenit în viaţa ei în fiecare moment important, că a căutat necontenit să o subjuge şi să o doboare, mai ales în relaţie cu sora ei, care întotdeauna a părut că este copilul preferat. Acuzelor grave pe care le aduce Felicia mamei sale nu le găsim un suport în ceea ce vedem pe ecran şi, mai ales, aceste acuze nu reies nicidecum din ceea ce observăm că a trăit Felicia: cît timp a plecat în Olanda, s-a căsătorit cu persoana aleasă de ea, a divorţat cînd lucrurile au luat-o razna în familia ei, cîtă vreme şi-a edificat viaţa pe alegerile sale, revolta Feliciei împotriva mamei e exagerată!
acum, ca vad cum filmul e luat in brate de Pitbull sau de SMC, ma gindesc sa mai adaug ceva. un fel de exercitiu. imaginati-va ca banda sonora a filmului ar fi pe un cd, precum lecturile unor carti de la humanitas (eventual completata din off cu anumite elemente de legatura: acum suna telefonul feliciei, acum felicia suna pe maarten). credeti ca fata de cinema ati avea o poveste mai saraca? eu cred ca nu. atunci, in acest caz, unde e cinematografia?