[Pitbull]

(...)

Şi ajungem la ultimele dar şi cele din urmă, textele finale ale traseului scriitoricesc haulician, cele de după 1996.
Pentru început, totuşi, efectele trecerii timpului se simt în sens pozitiv - în "Full Contact 2. Nabokov" (1997), o tentativă de cyberpunk adăpată din "Burning Chrome" (conform maniei imature de a suge insistent de la ugerul ce ne place, ba chiar a-l transplanta la noi în ogradă cu vacă cu tot - adică William Gibson e bun şi mare acolo, la el acasă, în legea lui, nu plimbat în proţap de te miri ce fani şi fănei de pe mapamond). Noroc că de-acum autorul a început să mânuiască mult mai bine stilul, iar imaginile sunt de asemenea mai puternice. Până şi momentul sexual i-a reuşit.
Iluzia, însă, a fost de scurtă durată. Urmează logoreica "Mordelia" (1998), care continuă cu aceleaşi şi aceleaşi teribilisme puşteşti (mai ales în monologul de la pagina 264), fără a clinti cititorul cu nimic - da' chiar cu nimic. Din "Te iubesc pe 32 de biţi" sau "O noapte cu Brad Pitt" (2001) n-am reţinut decât un nou calambur de două parale ("I can't. I Kant.") şi nedumerirea în faţa tuturor interreferenţialităţilor ce-i împânzesc cruciş şi curmeziş scriitura fără să rezolve absolut nimic – aici, apropo de Ravi. În "Pasaj de trecere" (2002), monologul de la pagina 286 al Corinei e drăguţ, dar complet fals (în mod simptomatic pentru întreaga creaţie haulicoidală) şi, din păcate, se simte tot mai puternic prezenţa propriilor defulări, oricât îndearcă autorul s-o mascheze. Restul nu-i decât plictiseală.
Penultima producţie, cetaceul "Vremea zăpuşelii" (2004), prezintă semnele clare ale decesului iminent. Nu insist asupra inevitabilului exces de virgule (inclusiv aberante - vezi pag. 307), important e că textul, pe toată lungimea lui incontinentă, e obosit, logoreic, trenant, redundant - grafomanie curată. Iar ni se vâră pe gât o Cornelie, iar ne e servită aceeaşi colecţie de invenţii vechi - şi mai afirmau unii că Michael Haulică ar avea o "imaginaţie debordantă", haida de! Şi-a atins apogeul cam spre sfârşitul anilor '80, după care s-a istovit inexorabil, epuizându-şi resursele - capabile să fi generat, la drept vorbind, doar foarte puţine invenţii propriu-zise, şi alea sută la sută superficiale (inclusiv paragrafizările ciudate şi cele câteva procedee textualiste). În continuare, n-a făcut decât să le tot combine - dar şi meşteşugul combinaţiilor inedite are o limită. Într-un cuvânt, omul s-a MANIERIZAT. Total.
Pe la pagina 316, deja e insuportabil de plat. La 325, ne troturează cu o frază imposibilă: "De multe ori şi-a pus întrebări însă şi a pus la îndoială adevărul şi rostul cuvintelor pe care s-a obişnuit să le murmure în fiecare dimineaţă când se aşază în faţa terminalului sau a voxului". La 327, alta: "«Mofturi de oameni frustraţi» gîndeşte Lotek, doar gîndeşte, că doar n-o să spună cu voce tare aşa ceva, nu lansatorului de care depinde..." Stilul degenerează în dezlânare greoaie, fără să mai fie viu şi snappy ca în tinereţe...
În fine, cam de la 340 încolo, lectura chinuită, doar din obligaţie profesională, a acestui text lălăit care nu mai are nimic de spus, e aparent înviorată de o intervenţie autoreferenţială complet ratată, a cărei autorionie factice nu reuşeşte să disimuleze narcisismul. O idee mai răsărit, finalul povestirii nu rezolvă nici el mare lucru.
"Microtextele" (2004) trag cortina finală peste arcul atât de întins în timp, însă redus ca amplitudine, al carierei adunate în aceste pagini. După o altă autoreferenţialitate falsă (cu motocentaurii) şi una complet sterilă (trimiterea la "Casablanca"), avem mărunta satisfacţie a unui twist de încheiere cu adevărat ingenios (mai ales prin asocierea cu finalul povestirii anterioare), dar din păcate ratat şi el la nivelul ansamblului epic. E evident că Michael Haulică nu ştie să construiască structuri dramatice, şi pace!

Tot ce a ştiut el, în perioada cât a scris, a fost să încropească un fel de lume halucinantă, dar nu neapărat în sens bun. Ceea ce i-a lipsit permanent este logica esenţială, logica de orice fel, chiar şi transcendentă celei realiste. Nu are nici raţiunea fantasticului, nici pe cea a absurdului, a oniricului sau a suprarealismului - nici măcar iraţionalitatea programatică a dadaismului. Haulică mimează un fel de logică SF hiper-soft, dar aceasta nu e decât falsa raţiune subiectivă a unui autor egolatru, ejaculatoriu, incapabil să se automodeleze, să se corecteze, să crească. Science fiction-ul, miraculosul, fantasticul sau realismul magic ori poetic sunt tot atâtea pariuri ale scriiturii, iar autorul nu câştigă cu adevărat nici unul - asta e tot ce contează. Ca în orice scriere veleitară, eşecul provine din falsitatea textului, cu tot ceea ce conţine el: evenimente, universuri, trăiri, personaje. Nu orice mijloace sunt adecvate pentru a povesti, pentru a cuceri cititorul - acesta e preceptul pe care n-a reuşit să-l absoarbă autorul de faţă. De aceea e atât de greu să-l citeşti.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 septembrie - 3 octombrie, 2010
Bucureşti, Ibiza, Bucureşti