[Paideia]

Nuntă în Basarabia?



... zice că arta este maimuţa naturii. Nicicând n-a văzut pui de român basarabean o maimuţă mai falsă decât co-producţia româno-română “Nuntă în Basarabia”.

Filmul, ca element activ în germenele noii românităţi la care aspiram şi mai aspirăm (unii dintre noi), s-a manifestat odată cu capodopera cinematografiei pentru copii “Maria-Mirabela”, semnată de Ion Popescu-Gopo, Eugen Doga şi Grigore Vieru, continuând cu mai puţin cunoscuta “Găoacea” a lui Emil Loteanu, cu “Dănilă Prepeleac”, poveste adusă la desăvârşire de actori ca Mircea Diaconu, Constantin Constantinov şi Draga Olteanu Matei, cu “Patul lui Procust” ş.a. Actorii şi regizorii au fost întotdeauna, cu mici excepţii, clasa de rezistenţă şi nădejde a neamului nostru.

Nevoia de igienă culturală, de inteligenţă în artă, mă face să dezaprob scenariul iremediabil banal al filmului care îşi caută în aceste zile ursita şi este condamnat să nu şi-o împlinească, mai ales că va fi propus pentru Oscar. Mă mir că nu şi pentru Nobel!

“Urmare a hotărârii lui Hitler şi a lui Stalin, Basarabia a intrat în componenţa URSS” sunt cuvintele cu care începe filmul nostru, între un huruit de tren “al Prieteniei” Bucureşti-Chişinău şi ocările aruncate între proaspăt însurăţei, protagoniştii filmului. Că o promiţătoare PIANISTĂ, basarabeancă, îi spune soţului ei, român, tânăr DIRIJOR (ceea ce nu-i puţin), “Prostule şi boule” pentru că el i-a spus mai înainte “Oaie-oiţă” şi pentru că-şi iubeşte mai mult mama decât pe ea, mai treacă-meargă. Că un om care bea o bere este un “alcoolic” – posibil. Dar că Basarabia “a intrat” la ruşi, nu. Nu, pentru că Basarabia a ieşit pe stradă la ora la care se întorceau acasă beţivii istoriei şi a fost răpită de aceştia. Nu a “intrat”, a fost luată cu forţa. Această precizare este datorată scenariului care se împleteşte în jurul acestei idei.

Soţul şi soţia, care îi mai “cară” cu ei pe mama tânărului şi pe unchiul lui – asta e senzaţia; dacă nu mă credeţi, citiţi tratatul lui Condillac – coboară din vagoane, odată ajunşi la Chişinău, ca să urce, întâmpinaţi de unchiul din Basarabia, într-un autobuz din acelea în care se suiau odată sătenii dimineaţa ca să meargă la prăşit, la colhoz. Carevasăzică, părinţii fetei, miresei, pianistei, distinşi intelectuali, trimit (sau dacă nu trimit ei, aprobă mijlocul de locomoţie) ca să-i întâmpine pe mire, pe mireasă şi pe cuscri, un autobuz fabricat în vremuri demult apuse. Dubios. Se întrevăd aici nişte prejudecăţi dâmboviţene de care nu a scăpat nici măcar scenaristul. Una este prejudecata şi alta este realitatea.

Şi mai dubios este turul oraşului, întreprins, probabil, pentru a ridica nivelul moral al “oaspeţilor” de la Bucureşti înainte de marea întâlnire cu cuscrii de la Chişinău. Astfel, bucureştenii văd în scurtul lor voiaj Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”, Sala cu Orgă, Primăria Chişinăului, statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca mai apoi să se pomenească la Porţile Oraşului. În ce cartier stăteau părinţii miresei? Nu e de râs deloc. Nici măcar într-o comedie.

Unchiul miresei din Chişinău, cel care îi întâmpină pe oaspeţi la gară, vorbeşte o română aerisită (nu un grai moldovenesc), îmbinată cu expresii ca “Paehali, bratuha!” şi arhicunoscutul “Blea!”. Mai rar asemenea personagii!

În casa cuscrilor de la Chişinău, oamenii stau la masă, după un pasaj grotesc în care socrul mic, poet basarabean publicat în “Literatura şi arta”, deplânge câinele familiei, care a murit cu puţin timp înainte. Apogeul momentului este atins de replica deloc firească a soacrei mici, femeie în vârstă, care îi spune mirelui “Vrem spectacol, OK? Vrem să ceri mâna fetei ca lumea.” Ok, ok, mirele i-a cerut mâna fetei. Nici dialogul din bucătărie, dintre mamă şi fiică, nu a scăpat de cosmetizare şi de preţiozitatea inacceptabilă pentru o asemenea relaţie.

Valera, organizatorul nunţii, grangurele care nu găseşte răspuns în iubirea lui faţă de mireasa furată de “român”, este un personaj la fel de obscur ca şi stripteoza chemată pentru mire, în ultima sa noapte de burlăcie, de unchiul miresei.

Când să plece nuntaşii la Biserică, uşa de la apartament se blochează. “Rupsei cheia”, zice olteneşte soacra mică, ceea ce pare straniu, dat fiind localismul exagerat al filmului “Nuntă în Basarabia”.

Lista bizareriilor continuă cu acostarea mirilor şi a socrilor, intelectuali, la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul capitalei, “boală” contagioasă pentru majoritatea tinerilor chişinăueni care au hotărât să-şi unească destinele. Nişte intelectuali basarabeni nu ar proceda aşa, la fel cum la nunta la care nişte intelectuali sunt socri, nu s-ar striga “Amar”, ci “Să se pupe mirii!”. Nu este şi cazul filmului nostru, pentru că scenaristul nu a avut timp să se gândească şi la ei, din gust pentru controversă, sau pentru plăcerea sterilă de a dogmatiza nişte preconcepţii şi nişte clişee.

Valsul divin al lui Doga, “Dulcea şi tandra mea fiară”, dansat de miri la mai fiecare nuntă din Chişinău, lipseşte, fireşte, din filmul nostru, regizorul având grijă să-l înlocuiască cu altă piesă. Să fie oare o formă a indolenţei această lipsă de informare? Se pare că da.

În timpul nunţii, unchiul din Bucureşti face un scandal cu conotaţii istorice şi politice. Patronul restaurantului, rus fiind, le închide lumina, iar după aceea Valera, organizatorul nunţii, le pune nuntaşilor o întrebare “de două mii de euro”: “Cine a trădat Basarabia în iunie ’40?”.

Vă pun şi eu, la rându-mi, o întrebare “de două mii de euro”: Încotro vor să bată aceste prostii?

De-a lungul filmului, unchiul din Bucureşti, Johnny, agent de talente, îşi împarte cărţile de vizită tinerelor basarabene. În vârtejul lumii materialiste de azi, acestea acceptă, într-un sfârşit, invitaţia lui Johnny la Bucureşti, însă după o preselecţie “asiduă”. Şi iarăşi prejudecăţile îşi găsesc culcuşul într-o nuntă din Basarabia.

Este un film al clişeelor şi al ideilor preconcepute. Nu este nici măcar o comedie, în sensul lui Lope de Vega, şi nici o umilă ocheadă aruncată la “Svadba” lui Pavel Lunghin. Eu mă aşteptam la altceva, mai ales că ne confruntăm cu o perioadă critică, politiceşte, economiceşte şi socialmente vorbind. Pronunţarea apăsată, în film, a unor idei care ar demonstra, vezi Doamne, că am fi popoare diferite, nu face decât să dea apă la moară proxeneţilor politici şi ciocliilor naţionali. Arta obligă (Noblesse oblige!) – iar cinematografia este o artă – la educarea spiritului, la cunoaşterea adevărului, şi nu la mânjirea virtuţilor! Eu nu m-am dus cu lupa, în Ţara Oaşului, să studiez blana de oaie a unui baci de acolo, zicând că-i altă naţie, altă civilizaţie.

Cu siguranţă, nunţile din Basarabia nu sunt aşa. S-ar putea ca regizorul Nap Toader să se întoarcă în Basarabia pentru un alt film. Un film cu o nuntă adevărată, albie a tradiţiilor româneşti, în căutarea “orighinalului” care se pierduse între timp la el, în oraşul şi în judeţul în care stă.

Cert este că singurele elemente basarabene veritabile din filmul “Nuntă în Basarabia” sunt frumuseţea miresei şi coloana sonoră a celor de la Trigon.