Si...cum intotdeauna apreciez un punct de vedere bun (obiectiv) in detrimentul altor puncte de vedere (mai putin binevoitoare), ma simt dator sa asez printre diferitele opinii si parerea cuiva care (gand la gand cu bucurie) se poate exprima atit de bine si clar :
"am citit ce ai scris pe blogul tău (
http://cinesseur.blogspot.com/2010/0...uncata-in.html) despre filmul lui Radu Muntean Marti, dupa Craciun (acum ma prefac ca iti spun chestiile astea pentru prima data, dar noi stim ca am schimbat multe emailuri in acest sens ); mi se pare ceva scris la nervi. N-o să te întreb de ce, ca nu e treaba mea. Dar, ca sa nu crezi ca iti fac proces de intentie, o sa-ti spun ca si altii au avut impresia asta.
Asa cum si altii (din fericire, multi altii) au avut impresia ca Marti… este un film bun. Caci, who are we fooling?, vorbim – pina la urma – despre niste impresii. Stiu din proprie experienta ca nu poti convinge pe cineva ca un film e bun sau rau cu “argumente rationale” dintr-un motiv foarte simplu: un film – ca orice alta formă de arta – se adreseaza in primul rind emotiilor; daca nu trece – mai intii – prin locul acela care se cheama inima, nu este arta. Crede-ma (desi sint convins ca stii si tu foarte bine): pină si arhi-intelectualistul Godard te emotionează. Pină si ultra-artificialul Greenaway. Pină si uber-cerebralul Haneke (in zilele lor bune, fireste). Si asta e valabil, cum spuneam, tuturor celorlalte arte. (Scuze ca scot asemenea truisme; dar unii uita, adeseori, aceste adevaruri simple. Si nu vorbesc de tine aici.)
Exista, insa, o serie de probleme pe care filmul lui Muntean le ridica – unele, fara sa-si fi propus deloc acest lucru.
Prima problema ar fi ca publicul romanesc – care oricum nu este mare consumator de filme, decit in forma tv-conservelor – nu vrea realism. Or, realismul este “high on the agenda” acestui asa-zis “nou val” (pe care eu il numesc “nou cinema”). Ar fi o discutie mult prea lungă de ce e asa, drept care iti propun s-o luam ca un fapt evident. In plus, atunci cind acest realism – oricum antipatic consumatorului mediu – vine împachetat intr-o formulă atit de (“austera”, zice Gorzo; economica, zic eu) neprietenoasa pentru spectator, handicapul e dublu. E dreptul publicului sa vrea comedii, filme politiste sau de aventuri etc – ceea ce criticii numesc “filme de gen” -, dar nu cred ca este neaparat obligatia acestor cineasti sa livreze asa ceva: vorbim despre o mina de 4-5, hai 6 regizori care fac “genul” asta de filme… unde sint ceilalti? Si astfel apare al treilea handicap: intrucit filmele acestea sint premiate, laudate si rascomentate peste tot, publicul se duce sa le vada – si, in mare parte, pleaca nemultumit: iar “felii de viata”?! Piata nefiind deloc variata (pentru ca acei “meseriasi” care ar trebui sa faca politiste, comedii etc. le fac prost sau nu le fac deloc), filmele romanesti cele mai vizibile – din toate pdv-urile – sint (tot) cele zise “minimaliste”. Asa ca e de inteles, pe undeva, sastiseala publicului. Doar ca, repet, nu e vina autorilor Puiu, Porumboiu, Mungiu sau Muntean ca piata nu e variata: daca ar exista filme pentru toate gusturile, daca ar avea de unde sa aleaga, spectatorii ar pleca multumiti.
Si astfel ajungem la cea de-a doua problema: aceea ca filmul lui Muntean este altceva. Adica – zic eu – este un film de public in felul in care filmele lui Chabrol sau Sautet erau de public. Cred ca, pentru cinema-ul romanesc, aparitia lui Marti, dupa Craciun este un eveniment la fel de important ca aparitia lui Marfa si banii in 2001 pentru noul cinema romanesc: acela a deschis o directie, acesta duce “minimalismul” inspre mainstream. Este, daca vrei, pasul doi – pe care l-ai salutat si tu, pe blog, în momentul lansarii Celeilalte Irina. Asta înseamna ca tinarul cinema romanesc a ajuns la o maturitate care-i permite sa dea jos “centura de castitate” a formalismului pur si dur si sa se miste natural, fara delimitari dogmatice sau temenele teoretice. Nu este nicidecum o “tradare”, caci Muntean pastreaza fluiditatea planurilor-secventa, refuzul prim-planurilor etc.; dar este o de-crispare, o de-contaminare de imperativul “demonstratiei” care fac ca, in ciuda tensiunii povestii, Marti, dupa Craciun sa fie un film atit de relaxat. Este unul din acele cazuri fericite in care nu vezi regia: totul curge intr-o transparentă lipsita de efort. In my book, this is Art.
Tu spui: m-am saturat de planuri-secventa, de montaj parcimonios etc. Dar, scuza-ma, e ca si cum i-ai reprosa lui Proust ca face fraze prea lungi sau lui Beckett ca, in unele proze, nu foloseste punctuatia! N-o sa-ti aduc argumentul ca asa vedem cu totii – fara taieturi de montaj, fara gros-plan si, evident, fara muzica de fundal in “momentele semnificative” – pentru ca realismul nu este sinonim cu Viata: daca era Viata se numea chiar asa, nu “realism”. Ca orice alt “ism”, realismul este o conventie – ca atare este fastidios, si cam ridicol, sa cauti neaparat (cum face atit de seriosul Lucian Maier) “exemple din realitate” care sa contrazica ce e pe ecran… Orice opera de arta e un construct, ceva care da impresia Vietii (folosindu-se de acele “efecte de real”, cf. Barthes) si care are propria sa logica (logica artistica, nu formala: Doamna Matisse nu avea o linie verde pe fata, asa cum a pictat-o sotul ei! )
Ultima problema este chiar cea adusa de folosirea realismului, mai ales in film. Cind faci un film “de actualitate”, cum se zice, referentul este imediat, este verificabil. Faci un film despre adulter, orice spectator cunoaste citeva astfel de exemple din viata reala si poate sa compare. Dificultatea de a fi convingator intr-un film “realist” este mult mai mare decit aceea de a fi convingator intr-un film istoric – sau intr-o fantasy SF: cine sa te contrazica, in cazurile din urma?! Un film istoric sau SF induce, din capul locului, acea “suspension of disbelief”; pe cita vreme unul realist, de actualitate, nu doar ca nu suspenda, dar potenteaza neincrederea… Sarcina scenaristilor, regizorilor, actorilor s.a.m.d. este cu atit mai grea: ei trebuie sa gaseasca rezonanta perfecta, stiind ca acea lungime pe unda pe care comunica ei trebuie cautata prin mult zgomot de fond. Ei trebuie sa invinga bruiajul: cel facut de spectatorul care stie si cel facut de conventia care poate ucide.
N-o sa-ti spun, in incheiere, ca Marti, dupa Craciun mi se pare – invers decît tie – cel mai bun film al tripletei Muntean-Radulescu-Baciu, asta am mai spus-o si mi se pare cel putin logic sa presupui ca o echipa atit de sudata devine tot mai buna odata cu fiecare experienta parcursa; o sa-ti spun, doar, ca pe mine, unul, m-a emotionat mai mult decit oricare film romanesc din ultimul timp. Restul sint intelectualisme. als"
De unde si zicala..........let's the show begin