|
Sergiu Nicolaescu practica in mod constant un cinematograf de consum, de larga audienta. Filmele sale sunt ilustrative, expozitive si descriptiviste, reductibile la limba de lemn. Chiar daca gasim cateva rudimente de arta in
Mihai Viteazul (1970), Ciuleandra (1984) si Francois Villon (1987), aceste
elemente singulare nu salveaza, ci, dimpotriva, subliniaza ratarea celorlalte.
Sergiu Nicolaescu nu ajunge niciodata la esente. Este prea transant si simplificator.
Pentru o posibilã scoala cinematografica romaneasca, de la Sergiu
|