Am văzut Rubliov. Prima oară prin 75. (Şi Călăuza.) E un film. Mare, bun, grozav, genial... dar e
un film. La fel cum (sorry mates!) Biblia, pentru mine, e doar o carte.
Exprimă cu mare sinceritate şi forţă ideile lui Tarkovski. Transmite ceea ce
simte el, îi va face pe mulţi să creadă. Dar... e doar un film.
Cineva scria mai sus că lumea e construită pe legi.
Lumea (dacă există) este cum este. Noi, oamenii o interpretăm, ne-o traducem prin legi, pe care le "descoperim" în funcţie de capacitatea noastră de înţelegere de la un anumit moment. Pământul stătea pe elefanţi, pe broaşte ţestoase - era o lege. Apoi a devenit plat, altă lege, şi tot aşa. Explicaţiile şi legile pe care le descoperim funcţionează la un moment dat. Dacă cercetăm puţin vom observa că toate construcţiile noastre logice se bazează pe una sau două axiome, cum ar fi "eu sunt" şi "realitatea există". Ca axiome ce sunt, nu ne străduim să le demonstrăm, le luăm
for granted , şi trecem mai departe la construirea structurilor, ştiinţe, religii, arte, filosofii etc. Nişte castele uimitor de complexe, dar care au la bază două sau mai multe cărămizi de tip axiomă.
Cam aşa e şi cu Dumnezeu. "Eu simt că există", ca ultim argument (după ce alea logice sunt demontate), nu e relevant pentru nimeni, dar pentru cel care afirmă, pentru individ, e capital. Îi dă o axiomă care îi permite să treacă mai departe şi să construiască o structură, să dea un înţeles şi o explicaţie lumii, fenomenelor şi chiar lui însuşi. Explicaţia asta e plauzibilă, ceea ce o face
good enough pentru scop, aşa că nu are importanţă dacă e şi adevărată. Pentru individ, funcţionează - e tot ce îl interesează. Explicaţia asta îi întăreşte convingerea că legea cauză-efect e adevărată, că până la urmă faptele bune sunt răsplătite, că la vreun nivel, Binele învinge Răul (deşi nu asta se vede). Eu văd creştinismul ca pe o ofertă a lui Christos: "Băieţi, dacă credeţi în Dumnezeu, vi se întâmplă asta, asta, asta. Adică, vă scutesc de teama de moarte, vă dau modele şi explicaţii pentru Lume, vă dau ideea că aveţi un rost şi că, oricât de naşpa e viaţa, cineva veghează asupra voastră. Aveţi vreo ofertă mai bună? Nu!" Nu văd condiţia "crede în Dumnezeu" imperativ-ameninţătoare - "Dacă nu crezi, mergi în iad etc", ci, cum spun, ca pe o ofertă
take it or leave it. Dacă respecţi toate principiile morale ale creştinismului, dar fără să crezi în Dumnezeu, fără să te rogi etc, ce se întâmplă? Mergi la Scaraoţchi, iar nemernicul (pocăit sau nu) doar pentru că se roagă, crede, cumpără indulgenţe ar fi pe placul lui Dumnezeu?
I don't think so.
Spun şi REPET, îi înţeleg, îi aprob, nu-i dispreţuiesc, şi nici măcar nu aş vrea să le schimb ideile celor care cred în Dumnezeu. Pentru mine nu funcţionează. Funcţionează altceva, care îmi răspunde la toate întrebările, îmi oferă modele plauzibile ale universului etc, mă face să doresc să fiu bun (adică de partea bună a Forţei
), fără să fie religie, ceva care îmi dă linişte sufletească şi seninătate. Nu mai cred în Moş Crăciun, şi oricât mi-aş dori să cred, nu mai există cale de întoarcere. Nu m-a dezamăgit, doar că nu mai cred. Oricât mi-aş încorda voinţa. Sergiuseling ar spune că nu am voinţă destulă. Dinspre mine, aş putea spune că aceia care cred nu au suficientă putere de analiză şi sinteză pentru a înţelege punctul de vedere al celeilalte "tabere". Dar n-o spun, pentru că îi înţeleg - nu au motivaţie să-şi încoarde voinţa.