Am văzut și eu în sfârșit filmul zilele trecute. După ce ne demonstrase că cinematograful e un spectacol de iluzionism, de data asta Nolan a încercat să ne expună formele plăsmuite de imaginația lui onirică. Pentru un artist, indiferent de domeniul lui de creație, poate cel mai greu e să redea pe canava, în piatră, pe ecranul argintiu și să-i facă pe consumatori să perceapă exact ceea ce el a văzut cu ochii minții lui.
Deși m-a dezamăgit sărăcia ideatică a
Începutului, - pentru că, deși nu mai văzusem decât puține din filmele regizorului britanic
(Urmăritorul, Memento și Prestigiul), nu citisem nicio cronică și mă așteptam la ceva mai cu miez și la un final nu numai surprinzător, dar și care să reveleze sensuri și mesaje serioase - m-au impresionat câteva aspecte minore, ca de pildă jocul lui DiCaprio din scena momentului culminant, când, transfigurându-se, el a luat înfățișarea cineastului.
Am citit și cronicile de aici. Cel mai mult mi-a plăcut editorialul lui Popescu, adresat atât iubitorului de film cât și sociologului, semnalând tendința omului ultimilor ani de a fugi de realitate. Cred că ne putem aștepta ca articolul respectiv să fie inclus într-unul din viitoarele volume de editoriale ale publicistului. În comparație cu stufoasele comentarii ale oamenilor de film, care ne explică analitic faptul că
pușca se compune din partea lemnoasă și partea f(i)eroasă, el indică excelent de sintetic metafizica balistică a cinematografului de consum recent.