[Ipu]

Tocmai reflectam zilele trecute la crimele inutile pe care revoluțiile le comit tocmai pentru ca ai lor copii să se asigure că i-au eradicat complet pe cei cu adevărat periculoși, pe contrarevoluționarii, reacționarii, partizanii, proscrișii care, asemeni ție, merg până în pânzele albe, ba îi mai corup, expunându-i și condamnându-i la același final tragic, și pe semenii lor mai naivi. Iartă-mi sinceritatea.

Înțeleg acum ce te-a mișcat și ți-a dat de gândit la Hârtie, dar pe de o parte eu rămân dezamăgit și consternat de lipsa de preocupare a autorului pentru resorturile crimelor din decembrie `89, în bună măsură elucidate la momentul scrierii scenariului filmului și de lipsa perspectivei istorice, istoriografice asupra evenimentelor. Mi s-a părut demoralizator și rușinos ca atitudinea cineastului să fie perfect aceeași cu atitudinea nevinovată a celui care jubila în seara de 25 decembrie când se difuzau imaginile cu execuția dictatorilor, că deci pentru Muntean 15 ani de reflecție au trecut fără niciun folos. De-aia am tot scris că paradoxal m-a tulburat mai mult (deși tot de trei ori am văzut-o, ca pe Hârtie) telenovela cinematografică după scenariul lui D.R. Popescu (nu știu, ăsta e cu albii sau cu roșii, adică vreau să zic: e în haita voastră?)

Altfel, ce rost crezi că are formula compozițională cu ultima scenă oferită înaintea titlului filmului? În alte producții, modul ăsta de prezentare indică faptul că filmul dezvăluie nu ceea ce s-a petrecut înainte de acel moment dramatic (ca la Muntean), ci motivele care au condus fatalmente la evenimentul dramatic din startul filmului.