|
Hai ca Puiu le zice foarte misto:
"Nu vezi că la tot pasul sunt afaceri de gaşcă şi prieteşuguri? Păi asta se cheamă prietenie? Să scriu articole elogioase despre un film care nu mi-a plăcut, despre o chestie care nu rimează cu nimic, şi să caut, să scormonesc şi să găsesc lucruri pe care le cred eu bune, ca să nu mă murdăresc pe mâini, şi să scriu despre ele, deşi alea reprezintă 2 procente din 100 de procente?! Sau poate nici măcar nu-ţi dai seama că, de fapt, nu ţi-a plăcut filmul. Sau, şi mai rău, poate chiar ţi-a plăcut. Te ia disperarea. E foarte rău.
A fost suficient să se nască valul ăsta şi gata, chestia e minată din interior. Implozie se cheamă. Că nu vine publicul să aducă osanale, nu o fac oamenii de pe stradă. NU, o fac oamenii din branşă, cronicarii. Nu se poate, puţină decenţă!
Cu siguranţă există un corespondent al formulei ăsteia şi în Europa Occidentală şi în SUA, că suntem toţi oameni şi atunci spiritul ăsta de gaşcă este prezent peste tot. La noi, însă, pagubele sunt mai mari, pentru că nu există o contrapondere.
E nevoie ca de partea cealaltă să existe oameni care să opună rezistenţă, să zică NU acestui spirit de gaşcă. Băi, NU! Aici intrăm în lumea cinemaului, aici intrăm în lumea spectacolului, iar judecata reclamă criterii, exigenţa şi rectitudine. Nu putem zice: Frate, am fost la o bere sau mi-ai reparat maşina sau mi-ai zugrăvit în casă, gata, scriu şi eu, la schimb, un articol elogios despre mizeria pe care tocmai ai făcut-o. Nu-i OK. Băi, îţi mulţumesc, suntem prieteni, dar ai făcut un film prost. Mai bine nu scriu. Mi se pare prost filmul, nu vreau să scriu. Dar nu. Şi-acum ce-o să se-ntâmple? Este un fel de lose-lose situation. În varianta asta pierd şi ăla care a făcut filmul, şi ăla care a scris cronica. Unul direcţia, celălalt credibilitatea. Nu ştiu dacă merită.
Dar probabil că este obligatoriu să trecem prin faza asta pentru a ne maturiza. Sunt foarte supărat. Diatriba asta, poate nu întru totul justificată, este consecinţa furiei pe care mi-a provocat-o lectura articolului lui Andrei Gorzo despre „Felicia, înainte de toate”, lectură care m-a revoltat şi care mi-a amintit de articolul lui Cezar Paul-Bădescu despre „Noro”, filmul lui Radu Gabrea. Şi nu doar Gorzo greşeşte. Doar ca el face parte – sau pare să facă parte – din categoria celor cu adevărat îndrăgostiţi de cinema."
|