[omudindulap]

Fuga în vis

Când în vis pistolul îndreptat spre tine se descarcă sau reptila monstruoasă te strânge de gât, te trezeşti scăldat în sudoare. Fericirea de a fi încă viu care te cuprinde atunci ai şanse infime s-o trăieşti aievea. În vis, când mori, cazi înapoi în lume. Dar invers, când un om face stop cardiac în somn, oare ce visează înainte ca neuronii săi să se sufoce cu adevărat? O apă pieloasă care creşte în jurul lui, o fată cu ochii scoşi care îl sărută, o nesfârşită cădere în gol din care îl prinde şi îl ia cu el un păsăroi vânăt, fără pene? Visele pot fi plăcute, mai plăcute decât viaţa, sau pot fi coşmaruri, dar şi atunci se pare că tot mai mulţi inşi de pe această planetă le preferă realităţii în care trăiesc. Avatar, Amurg şi acum Inception sunt supersuccesele mondiale din ultimul timp ale industriei hitech de cinema a Americii. Toate sunt filme nonrealiste, mizând pe o aceeaşi idee principală a fantasticului: personajele vieţuiesc în lumea reală doar pentru a se transporta de bună voie în universuri paralele unde trăiesc intens şi adevărat: planeta Pandora, lumea vampirilor şi a vârcolacilor, lumea viselor în vis visate împreună şi care poate fi distrusă prin Inception, însămânţarea în creierul visătorului a unui gând raţional care îl va găuri ca viermele mărul.

În vis se poate orice, ca şi în cinemaul computerizat de astăzi: un bărbat şi o fată se plimbă pe o stradă a unei metropole înţesate de zgârie-nori. Arhitectă de vise şi de labirinturi, Ariadne (cum altfel s-o cheme?!) priveşte lung, în zare, capătul străzii. Şi strada, cu oraş cu tot, începe să se ridice şi să se îndoaie înapoi, spre fată, ca o foaie de hârtie. Dreamwork. Până când? Până când acoperişurile zgârie-norilor din faţă se unesc, cu un click ca de mouse, cu acoperişurile zgârie-norilor din spate. Di Caprio şi Ariadne se plimbă acum printre maşini care merg în sus şi în jos, păşesc pe ziduri paraleli cu asfaltul străzii, admiră fântâni care curg de deasupra până la câţiva centimetri de capetele lor, ca să-şi recurbeze apoi jetul în sus. Imaginea fantastică, digitalizată perfect, îţi dă un fior de real greu de uitat. Dacă duhul lui Friedrich Wilhelm Murnau, reconstruit din biţi, s-ar fi aflat în sală, ar fi sărit de pe scaun: cu aproape un veac în urmă, zidurile clădirilor se înclinau spre poetul Lubota, în vreme ce el alerga pe stradă în noapte, chinuit de obsesia păcatelor, în Phantom, filmul realizat de Murnau în acelaşi an, 1922, cu Nosferatu. Acest trucaj tipic expresionist, oraşul care se mişcă în pulsul minţii unui om, făcut celebru mai târziu de Murnau prin reluarea lui în Cel din urmă om (1924), este redescoperit acum de Christopher Nolan ca exerciţiu de design al visului. Şi dacă tot vorbim de expresionism, pe la 1919 un somnambul pe nume Cesare se ridica noaptea şi bântuia printr-un oraş contorsionat ca o scoarţă cerebrală, omorând câte un om fără a se trezi vreodată. Finalul Cabinetului dr. Caligari, al lui Robert Wiene, anticipează şi rezumă Inception: personajul principal nu mai ştie dacă tot ce trăieşte e vis sau realitate, nebunie sau raţiune, dacă e urmărit de un geniu rău sau el însuşi este răul. Vedeţi acest vechi film mut german după ce aţi văzut Inceptionul lui Nolan şi veţi constata că rezistă comparaţiei, ba chiar figura somnambulului ucigaş Cesare este net superioară cinematografic personajului întruchipat de fantele buflei Leonardo di Caprio, fiind comparabilă cu Jokerul interpretat supraomeneşte de Heather Ledger în alt film al lui Nolan, The Dark Knight. Şi (re)citiţi Ubik, de Philip K. Dick.
n rest, o puşcoceală generală îmbâcseşte Inception , desfăşurată cu arme de toate calibrele, la munte şi la mare, pe zăpadă şi pe stradă, în vis şi în Paris. Cred însă că merită să o suportaţi pentru cele câteva secvenţe realizate de Nolan cu un foarte real simţ al minunii. Un îndemn probabil inutil, pentru că filmul va avea, cred, mulţi spectatori în România. De ce? Deoarece e vorba de a părăsi realitatea, de a fugi în vis. Şi asta se poate face fumând iarbă, băgând în venă, alcoolizându-te metodic, încremenind zile în şir în faţa computerului sau plecând definitiv în visul altei ţări, modalităţi utilizate pe scară tot mai largă în faţa sinistrei lumi false care te împresoară în România de azi.

Sau, mai ieftin, mai puţin dăunător sănătăţii şi mai adevărat - văzând filme.

(sursa: gandul.info)