[Pitbull]

Diletantism cronic, combinat cu räutate infantilä.
Scoaterea unei pärti din context - metoda tipicä a "bumerangului" (încerci sä-i lovesti pe altii, si-ti vine tot tie-n muträ).
Secventa citatä mai sus e reprezentativä pentru film, e una dintre cele mai bune si mai profunde. Evident, dintr-o perspectivä pafaristä poate PAREA ciudatä (de unde si referirea la "dialogurile APARENT banale"). Ca s-o apreciezi corect, sunt necesare mäcar vreo douä din urmätoarele conditii:
- sä vezi tot filmul, nu pe bucätele, ca gospodinele;
- sä ai puterea de penetrare dincolo de straturile superficiale;
- sä fii sau profesionist, sau un cinefil posesor de intuitie si empatie;
- sä fii deschis si impartial, nu pornit sä scuipi venin ovarian asupra filmului.

Märturisesc cä, la vizionarea de presä, am abordat "Felicia..." pregätit pentru o deceptie. Din urmätoarele motive:
- aveam douä cuie pe Räzvan Rädulescu; o datä, porcäria de "...Gruber" (inclusiv räspunsul ridicol pe care mi l-a dat când, la conferinta de presä, am criticat Actul III); apoi, faptul cä se zbârleste când vine vorba de "post-minimalism", ca si cum ar fi neapärat o sintagmä antiminimalistä (când, dimpotrivä, în multe contexte e folositä cu respect la adresa minimalismului, semnificând atât mostenirea lui, cât si suspiciunea la adresa posibilei manierizäri (ca-n ineptia cu "gospodina care pune muräturi");
- din motive personale care nu sunt relevante aici, aveam un cui vechi dinainte de revolutie, pe Ozana Oancea;
- nu-mi pläcea titlul;
- mi-era groazä de o posibilä manierizare a minimalismului (vezi mai sus).

Spre marea mea surprindere, filmul m-a întors pe dos complet. M-a cucerit, m-a emotionat, m-a fascinat, mi-a câstigat respectul, mi-a adus lacrimi în ochi.
Unul dintre motivele PRINCIPALE a fost CALITATEA SENZATIONALA A DIALOGURILOR. Ceea ce spune Anca Grädinaru (fatä de care n-am nici o simpatie deosebitä, unele cronici ale ei m-au nemultumit profund) e perfect adevärat: dialogurile sunt "aparent banale" - dar, în fond, de o creativitate si o bogätie inimaginabile. TOCMAI IN ASTA STA VALOAREA LOR: folosesc mii de clisee, platitudini, gratuitäti, poncife, tembelisme verbale din viata de zi cu zi, cu un realism VIU (nu insipid sau fotografic), depistate cu spirit de observatie acut si combinate inventiv si creativ, pentru a recompune cu ajutorul lor viata, spre a releva sensuri omenesti tulburätoare. Personajul mamei e monstruos în umanitatea lui; recunoastem în el toate clostile, toate catele, toate vecinele, toate mamele, mätusile si soacrele care ne-au distrus viata... iar în Felicia, ne recunoastem pe NOI-INSINE, noi cei lasi, noi blegii, noi legumele, care ne-am läsat striviti de mämosenia acelor toape. Familia Feliciei este familia oricäruia dintre noi, în tot ce poate avea (si, vai! - adesea chiar are!) ea mai räu... Casa Feliciei e apartamentul de bloc devenit carcerä, balamuc, celulä a dezumanizärii... Iar dialogurile din secventa respectivä (si nu numai de acolo), tocmai la aceastä stare contribuie.

Bravo, Keepy! De la vorbit dupä ureche, la judecat din bucätele!
Abia astept sä (încerci sä) faci praf "Marti, dupä Cräciun" (pe ästa încä nu l-ai scuipat, este? Nu-i nimic, nu-i timpul pierdut!), în functie de chilotii pe care si-i întinde la uscat pe balcon vecina ta din blocul vecin.
E clar: ai o pläcere perversä de a te face de râs - un soi de exhibitionism intelectual atroce-autoridiculizant (zise nu psihiatrul, ci psihanalistul în mizerie). Te urästi si te dispretuiesti pe tine însuti, la mdul cel mai insalubru.
OK, it's your own business.
La mai mare!