Nu a fost în noaptea trecută, ci acum vreo 2 nopţi.
No, se făcea că eram ţigancă, de-aia foarte neagră, foarte urâtă şi foarte-foarte tristă. Tocmai ce mă obligau să mă mărit cu
Borat. Cel pentru care evident nu simţeam nimic; în incultura mea nu-i văzusem nici măcar filmul.
Mă simţeam extrem de tristă, exclusă, persecutată şi iremediabil nefericită. Urma noaptea nunţii... şi parcă toată viaţa mea depindea de supunerea pe care tb. să i-o arăţ sorţii.
Ceea ce e straniu în visul ăsta e faptul că existau două Dragomare: una care trăia această tragedie - ţiganca, şi cea reală care privea şi simţea disperarea amândorura.
Din fericire nu am nicio amintire despre noaptea nunţii.
Deci m-am trezit 9 luni după, când, ca în orice roman de duzină trebuia să nasc, şi, excact ca-n viaţă mă obişnuisem cu Borat (=răul necesar, aşa cum îl percepeam amândouă). Şi aici urmează o scenă cel puţin ilogică, care nu are absolut nimic de-a face cu Dragomara reală. No, deci trebuia să nasc, şi totul urma să se petreacă în mijlocul naturii, ocazie cu care eu m-am urcat pe o stâncă înaltă şi i-am spus soţului meu să stea jos, la poalele ei, ca să prindă copilul.
Categoric nu doream acest copil, io, cea care-s moartă după orice bebel.
Următoarea imagine care-mi vine în minte este cea a unui băieţel - al meu - la al cărui chip, gene luuuungi mă tot holbam. Ultimul lucru pe care aş fi vrut să-l simt ar fi fost fericirea că eu eram mama lui. Nu aş putea spune că mă deranja prezenţa lui, însă nu am simţit nici cel mai micuţ fior de trandreţe - de exemplu - pentru el. NU ştiu dacă puteţi înţelege asta, nu era ca şi cum aş fi fost obligată să-l am, dar nici ca şi cum mi l-aş fi dorit.
No, şi ăsta a fost coşmarul meu.
