|
„Eu când vreau să fluier, fluier” – o radiografie corectă
Este remarcabil talentul unora de a toca un film în mii şi mii de cuvinte, pagini întregi. Cuvinte pe care ei le văd, desigur, în spatele filmului.
Şi totuşi, mi-a mai rămas şi mie ceva de spus.
Un tânăr îşi judecă părinţii pentru că i-au distrus viaţa. Filmul o prinde în cadru doar pe mamă, despre vina tatălui nu ştim nimic.
Deşi undeva scrie să nu-ţi judeci părinţii, acest tânăr o face. Dar judecă şi societatea care nu i-a dat o şansă, îl judecă şi pe directorul închisorii pentru că nu-i dă o învoire pentru o problemă personală, care nu suferă amănare câteva zile, când s-ar fi elibat.
Evident, tânărul are dreptate. Vrea să-şi salveze fratele mai mic, pe care l-a crescut în lipsa mamei, plecată în Italia. Asta până pe la 14 ani, următorii 4 petrecându-şi-i în puşcărie.
Până la urmă reuşeşte să smulgă mamei jurământul, care la români e sfânt, că nu-l va lua pe cel mic în Italia.
Dar acest lucru se întâmplă după ce se revoltă şi ia ostatică o studentă venită în practică la închisoare. Gest venit ca răspuns la faptul că directorul i-a rupt la propriu raportul făcut de gardieni pentru că a depăşit perimetrul limită. Nu mai pun la socoteală munca silnică de văruire a pomilor, care l-a dezumanizat.
Problema fiind rezolvată, mai rămânea un singur lucru de făcut, să se ţină de promisiune şi să ofere studentei o cafea. Cum în incintă nu aveau cafenea, ia maşina directorului, pentru că minorii făceau cursuri auto în puşcărie, şi dă o fugă până la cea mai apropiată localitate.
Terminând şi această treabă, uită de fratele său mai mic şi se întoarce la puşcărie... pe jos. Norocul lui că îl întâmpină maşinile gardienilor, pe care îi cam deranjase ieşirea lui.
|