|
Violenţa nu mai înseamnă nimic – “Kick Ass”
Umor însângerat
Valul de pelicule cool în care comedia neagră face casă bună cu violenţa viscerală continuă să inunde cu succes ( chiar şi la critici, dar mai ales la box-office) Hollywoodul.
Al treilea film al regizorului Matthew Vaughn ( care semnează şi scenariul alături de Jane Goldman, în fapt o adaptare a unei benzi desenate semnate Mark Millar şi John Romita Jr.) spune povestea lui Dave Lizewski ( Aaron Johnson), un pămpălău şi jumătate căruia îi plac la nebunie benzile desenate, site-urile porno şi şerveţelele Kleemex ( ultimele două se combină de minune), dar care suspină ca un pămpălău în proză după o viaţă de super-erou.
Băiatul nostru e un păcălici în sensul cel mai pur posibil al cuvântului, un protagonist din care autorii benzilor desenate şi-au extras seva creatoare de-a lungul anilor.
Până aici nimic nou.
Pe de altă parte, îl avem pe tăticul Damon Macready aka Big Daddy ( Nicolas Cage) care locuieşte cu fiica lui Mindy zisă HitGirl ( Chloe Moretz) într-o casă care arată ca o expoziţie de armament şi muniţii.
Aici parcă mai ridicăm sprânceana şi ne întrebăm până unde ar putea ajunge imaginaţia realizatorilor.
Să vezi copii bătuţi, chinuiţi, chiar ucişi nu e ceva ieşit din comun ( la nivel cinematografic, nu şi patologic) şi aici reamintesc de pelicule precum “City Of God”, “Rinne” sau “In Bruges”.
Însă acolo violenţa nu era căutată, ci fie provenea din mediile sociale, fie era scoasă la iveală de trăirile interioare ale personajelor.
Dar când vezi un copil care vrea cu tot dinadinsul să îi arate tăticului cât de bine poate folosi două cuţite (şi nu ca să taie friptură) înseamnă că realizatorii insistă pe această exhibare a elementului violent.
Element care din punct de vedere al transpunerii pe ecran nu mai înseamnă nimic de vreme ce luptele de acolo nu sunt mai speciale decât cele din “300”, “Sin City”, “Kill Bill” sau “Wanted” unde sângele curge pârâu şi unde organe sau membre sar în aer precum confetiile.
Violenţa nu face decât să condimenteze umorul savuros de negru presărat din plin pe tot parcursul filmului nemaireprezentând un cârlig de care producătorii se agaţă pentru a aduce publicul în sălile de cinema.
Şi ne întrebăm de ce ne cufundăm în scaunul unui cinematograf pentru o astfel de convenţie ciudată. Nu ştim ce putem găsi pentru că nu prea ştim ce căutam de la astfel de filme.
Violenţă? În cazul în care nu ne mai satisfac filmele cu Freddy Krueger sau Jason Nu-Mai-Ştiu-Cum.
Sarcasm? Asta e o trăsătură pe care comicsurile o speculează foarte bine (eu unul mă declar fan!)
Discernământ? Poate.
Bogdan Drumea
|