Sergiu Nicolaescu: „În film, i-am ucis copilul lui Mihai Viteazul“ (Revista Historia)
De unde pasiunea pentru filmele istorice?
O am din copilărie, să zic aşa. Patriotismul meu s-a manifestat din iubirea istoriei. O dragoste care a ţinut mulţi ani. Am făcut primul film istoric dintr-o întâmplare. Îmi doream ca primul meu film să fie „Ultima noapte de dragoste“, era subiectul care-mi plăcea. Mai doream să realizez un film după un roman al lui Radu Tudoran, „Întoarcerea fiului risipitor“, dar pe care nu l-am făcut niciodată, din păcate, şi regret acest lucru. Era şi greu de realizat. Este povestea unei fete care începe cu vârsta de 16 ani şi ajunge la 34 de ani. E foarte greu să găseşti o actriţă care să treacă prin toate aceste etape ale vârstei. Sau să găsesc cel puţin două să semene între ele. Povestea se sfârşea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul unui bombardament în Bucureşti.
Aşa aţi ajuns la „Dacii“?
Înainte de „Dacii“ trebuia să regizez un alt film, „Castelul din Carpaţi“, după Jules Verne. Nici acela n-a mers. Eram în Franţa. „Castelul din Carpaţi“ urma să fie produs de un francez. Scenariul a căpătat o formă, însă lucrurile n-au mers întocmai cum a vrut producătorul Henry Deutschmeister, evreu de origine română. El mi-a creat cariera. Tot ce am realizat, am realizat sub influenţa lui. Sunt un om foarte serios şi, când fac un lucru, îl fac al dracului de bine. Chiar când e imposibil. Nu mă las până nu iese bine. Nu sunt optimist, nici pesimist. Sunt luptător. Plec cu toate gândurile rele, dar înving. Aşa s-a întâmplat şi cu „Dacii“. Am început o documentare extraordinară. Henry Deutschmeister m-a trimis la Roma. Aici m-am uitat pe Columnă pentru a afla povestea războiului daco-roman. Am copiat de acolo costumele, m-am întors la Bucureşti, le-am făcut din in necolorat şi, într-o dimineaţă de ianuarie, am ieşit cu toţii pe câmp să vedem costumele. Până atunci nu le văzusem şi când m-am uitat la cei 12 cascadori îmbrăcaţi în costume, parcă m-a lovit cineva cu lăuca în cap. Eram în faţa unor ţărani mexicani. Pictoriţa s-a uitat la mine şi i-am zis că nu pot să fac filmul aşa. I-am zis să vopsească costumele în culoarea stâncilor, a pietrelor. A fost colosal. Aveam 36 de ani când am făcut „Dacii“. Sunt inginer de profesie şi am intrat în cinematografie dintr-o întâmplare. Niciodată nu mi-am dorit să fac filme.
Dar eraţi pasionat de filme...
Aşa este. Vedeam filme multe, americane în special. Vedeam chiar şi de două-trei ori un film. Când fugeam de acasă, mama ştia unde mă găseşte. Luam o sticlă de lichior, i-o dădeam proiecţionistului şi mă lăsa să stau cât voiam. Aveam un sistem de apreciere a peliculelor. Când mă întreba cineva cum e filmul, îi spuneam că este bun sau prost în funcţie de câte zile mă gândeam la el. Dacă m-am gândit trei zile, atunci e un film bun. Asta se întâmpla când nu ştiam să citesc. Mă aşezam lângă un domn sau o doamnă pe care îi simţeam eu că nu mă refuză. Îi rugam să-mi citească subtitrarea.
Ce film v-a rămas în minte din acea perioadă?
Multe-multe... „Pe aripile vântului“ este unul dintre filmele cele mai iubite de mine, pentru că avea de toate. Este o capodoperă.
Câte zile v-aţi gândit la el?
Vreo patru-cinci zile. Şi mi-a rămas în minte.
Să revenim la primul Dvs. film istoric...
Pentru „Dacii“ am avut la dispoziţie 2.000 de oameni în prima zi de filmare. M-am descurcat.
Astăzi aţi mai putea face un astfel de film?
Nu. Ar costa foarte mult. Cinematografia românească nu mai e capabilă să facă aşa ceva. Chiar dacă aş avea banii, tot ar fi mult prea greu. În 1968 am coregizat „Lupta pentru Roma“, cu mari actori: Laurence Harvey şi Orson Welles. Nu-mi venea să cred când i-am cunoscut. Eram un puşti. E adevărat că aveam 38 de ani, dar păream de 28. Am avut tupeu în meseria asta. M-am apucat să fac ce era mai greu.
Cât de dificil este să faci un film istoric?
În primul rând, cere o documentare serioasă. Prima condiţie a fost respectul pentru istorie. Sigur că am făcut şi modificări, pentru că filmu-i film. De exemplu, Mihai Viteazul avea o nevastă şi un fiu, care l-au trădat. Atunci eu l-am pus pe copil să moară, iar ea dispare în clipa când Mihai Viteazul reuşeşte să înfăptuiască Unirea.
Mulţi spectatori ai producţiilor Dvs. au învăţat puţină istorie uitându-se la ele...
Pentru ei am făcut filme istorice. N-am făcut filme istorice de dragul acestui gen sau de dragul meu. Sau al istoriei. Făceam filme pentru spectatori, prin care îi readuceam la dragostea de ţară, la patriotism.
N-aţi simţit vreodată că i-aţi trădat sau că aţi deformat realitatea?
Numai snobii au zis vreodată ceva. Spectatorii filmelor mele au învăţat istorie. Cred că prin cele opt filme istorice pe care
le-am făcut, a câte două serii fiecare, sunt regizorul cu cele mai multe filme istorice din lume.
Cum a fost cu „Mihai Viteazul“, un film cu o desfăşurare imensă de forţe în perioada când a fost făcut, la începutul anilor ’70?
Când m-am hotărât să fac „Mihai Viteazul“, americanii au auzit de acest lucru. Îmi aduc aminte că a fost o luptă grea, dusă de Titus Popovici şi de mine, pentru a realiza acest film.
După succesul internaţional al filmului „Dacii“, firma americană Columbia a confirmat dorinţa de a produce filmul, alături de noi. Îmi dădeau nişte actori fabuloşi: Orson Welles – împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul. În plus, americanii ofereau 4 milioane de dolari pentru producţia filmului. Cu aceşti bani filmul ar fi fost de patru ori mai bogat. Eram constrâns de timp. În ultima zi, m-am dus la Comitetul Central, la Niculescu-Mizil, care era secretar, am rămas în birou, iar el s-a dus la Ceauşescu să obţină aprobare. Mi-a zis că e în regulă. Trebuia să zbor cu avionul în ziua aceea. După ce am primit aprobarea, m-am urcat în avion. Avionul a plecat. Pe pistă, în timp ce se ridica de la sol, a apărut o maşină. Cineva a urcat în avion şi mi-a spus să cobor. Am fost dus la Comitetul Central şi acelaşi Niculescu-Mizil mi-a spus că nu se mai aprobă. Totul s-a spulberat când Ceauşescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Despre această întâmplare, Titus Popovici mi-a povestit că Mircea Albulescu ar fi făcut o scrisoare să nu se facă filmul cu actori americani. În realitate, se pare că a fost însuşi Titus Popovici, pentru că s-a mai repetat povestea. El bănuia că în momentul în care americanii iscălesc contractul urmau să facă modificări şi aruncau în aer subiectul pe care el îl scrisese. Pentru rolul lui Mihai Viteazul au existat nu mai puţin de 128 de variante, iar filmările au avut loc şi în Cehoslovacia şi Turcia. Am plătit din bani personali deplasarea la Istanbul a unei echipe de 32 de oameni şi patru cai. Fără ezitare pot spune că a fost cel mai greu film din cariera mea, dar a meritat. Acest film a fost cel mai greu „pariu“ al meu. Am avut nenumărate cenzurări.
Cum aţi reuşit să faceţi aceste filme în perioada comunistă?
Recunosc că regimul comunist mi-a dat nişte condiţii uluitoare. Am avut 2.000-3.000 de oameni la „Dacii“, 5.000 de oameni la „Mihai Viteazul“, mii de figuranţi la „Lupta pentru Roma“. Întotdeauna am avut preţul cel mai mic. La noi, era pe vremea aceea cel mai ieftin film din Europa. De-atunci începuseră să vină străinii la noi. N-am scăpat nici eu de cenzură. Dar tăceam din gură. La filmare mă mai scăpa. Am avut oameni de la Securitate care mergeau cu mine, tocmai pentru că ştiau că sunt slobod la gură. Dar niciodată nu m-am plâns că vor să-mi schimbe filmul. Am acceptat sau n-am acceptat. La „Mihai Viteazul“, seria a doua mi-a fost oprită de cenzorul Dumitru Popescu.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/...eazul%E2%80%9C