[Pitbull]

"Kick-Ass" - Cuceritor dar cam bulibăşit
Altfel de anti-super-eroi

Îmi plac trăsnăile, nonconformismele, chestiile iconoclaste şi, mai ales, incorectitudinea politică. Ca atare, "Kick-Ass" (un film care într-adevăr kicks ass - în tot ce are mai bun şi mai rău sintagma) mi-a plăcut, dacă nu numai, în orice caz pentru că am văzut o fetiţă drăgălaşă de numai unsprezece ani bătându-se ca Uma Thurman în "Kill Bill", retezând membre şi deşirând maţe, luând şi ea in the process, de la nişte nesimţiţi care i-ar putea fi taţi, oarece pumni care-i umplu mutra de sânge, şi vorbind în genere cam ca o progenitură a lui Gigi Becali cu Vadim, concepută în vreo pauză de masă a Parlamentului European. Mindy Macready alias Hit-Girl (Chloë Grace Moretz) e cea mai cool fază, dar nu singura, din cel de-al treilea film al lui Matthew Vaughn, după onorabilul thriller "Layer Cake" (2004) şi abilul fantasy "Stardust" (2007). Pornind de la banda desenată a lui Mark Millar şi John Romita jr., Matthew Vaughn şi Jane Goldman au încropit un scenariu fără prea mari pretenţii, dar plin de bune intenţii finalizate când mai bine, când mai rău.
Interesant e modul în care, pornind de la un context eminamente realist, şi chiar satiric la adresa super-eroilor de comic book, povestea merge o vreme pe linia demitizării şi a zeflemisirii clişeelor, pentru a urca pe nesimţite spre o nouă abordare - în cele din urmă, tot un film cu super-eroi este (ba încă, promiţând ditamai franciza!), dar autobăşcălios şi referenţial-parodic. Tocmai de-aici se dezvoltă şi principalele sale neîmpliniri - excelentele intenţii din premisele sugerate mai sus realizându-se cam bramburit şi fără a părea să-şi găsească, în final, o rezolvare fermă. Aceleaşi indecizii se remarcă atât în construcţia scenariului, cât şi în soluţiile regisorale. Dramaturgia filmului urmăreşte o linie complicată, plină de neprevăzut şi răsturnări - cel puţin până în ultima treime, când totul devine dezamăgitor de formulaic (dar comestibil, totuşi, de vreme ce Vaughan a reuşit să ne convingă a înghiţi pe parcurs hapurile premergătoare). Deşi dens şi dinamic, snopul de fire epice e dezorganizat, şi pe multe dintre ele le lasă fâlfâind în vânt.
Surprinzător de consecvent cu sine însuşi, Matthew Vaughn merge pe aceeaşi linie, cu calităţile şi defectele ei, şi la nivelul regiei. Ştie să povestească, fără doar şi poate, şi izbuteşte să escamoteze multe lacune sub nervul narativ – dar stilistic rămâne supărător de oscilant. Idei creatoare şi expresive (ca de pildă, elementele de comics inserate în poveste, inclusiv explicit - casetele desenate pe care camera le penetrează şi le tratează în profunzime, conferindu-le volum), se intercalează cu platitudini şi locuri comune. Personajul cel mai ofertant ca premise, Damon Macready aka Big Daddy, e ratat în stil mare, prin schematism şi lipsă de finalitate - plus necazul de a-l vedea pe Nicholae Cage trecând pe lângă un rol care avea toate şansele să se înscrie în galeria creaţiilor lui substanţiale, opusă şiragului de tâmpenii prin care cu osârdie-i tot place să se compromită. Nu putem neglija nici o serie de inadvertenţe care nici chiar într-o asemenea formulă caricaturală nu se justifică pe deplin - cum ar fi restabilirea lină ca prin vis a eroului după ce ia un cuţit în burtă şi-un bot de maşină-n plex, sau nonşalanţa cu care Kick-Ass şi Red Mist zburdă şi conversează prin mijlocul halei în flăcări. Ar fi fost cazul ca Vaughan să ştie că, atunci când optezi pentru detaşarea ironică, trebuie să-ţi explicitezi intenţia (oricât de subtil), nu să dai senzaţia că tu însuţi ai repetat tocmai geşelile pe care le satirizezi.
Dincolo de toate aceste hibe de fond, acţiunea curge antrenant (pe secţiuni - alternând cu momente de hiatus, deşi scurte din fericire), iar cel mai bine funcţionează umorul negru şi, cum spuneam în deschidere, nonşalanţa cu care sunt sparte atâtea canoane şi automatisme "de bun-simţ" - vorba vine. Pe lângă promiţătoarea Chloe Moretz şi din nou dezamăgitorul Cage, Aaron Johnson se achită onorabil de rolul titular, compunând credibil atât portretul de nerd al lui Dave Lizewski, cât şi sugestia de evoluţie macho care se citeşte în cadrele finale pe chipul eroicului său alter-ego (per ansamblu, e cam la acelaşi nivel cu rolul din "Nowhere Boy", deşi coordonatele diferă radical - ceea ce, în fond, ni-l recomandă ca pe un autentic actor de compoziţie). Nu-i rău nici Christopher Mintz-Plasse, în schimb Mark Strong însăilează unul dintre cei mai insipizi antagonişti din câţi am văzut vreodată (ceea ce nici nu mă miră, dacă mă uit pe IMDb şi văd în câte filme l-am văzut... fără să-l văd!). În rest, sumedenie de personaje acceptabil de amuzante, dintre care nici unul nu prea taie brazdă, presărate printre poante - şi filmate într-o cheie cromatică dornică să comunice starea de kitsch a culturii BD, fără a găsi însă soluţia potrivită ca s-o transceandă fără a o repeta.
Cel mai clar reiese faptul că povestea nu urmăreşte nici un moment comunicarea vreunor idei importante, ci numai să captiveze - ceea ce şi reuşeşte dar, din păcate, cochetează pe parcurs cu destule arhetipuri ale culturii occidentale din zilele noastre, pentru ca neducerea lor spre nici o concluzie mai de Doamne-ajută să ne lase cu un sentiment de acută frustrare. Noroc că spectacolul vizual mai salvează câte ceva, într-o măsură acceptabilă.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 aprilie, 2010, h. 13:45-14:45
Bucureşti, România