Cinemagia Forum - View Single Post

civica65 · 18 Apr 2010, 08:42

Natură moartă cu lună verde

De GRID MODORCEA

Alexa Visarion a făcut un film, Luna verde, ca o convorbire la mobil în timp ce eşti la volan, care se termină, firesc, cu un accident. E o situaţie comună în lumea contemporană, în care vezi peste tot indivizi la volan vorbind la mobil, iar din cînd în cînd cineva o mai dă şi în bară. Problema este cum faci ca un astfel de subiect să prindă viaţă filmică, să fie convingător şi dacă se poate să aducă şi spectatori? Americanii au inventat genul "road movie", dar filmele lor pe această temă, a călătoriei, în fond, începînd cu Easy Rider şi Duel pe autostradă, sînt extrem de dure şi spectaculoase. Visarion a ales o cu totul altă cale, cea intelectulistă, pretenţioasă, după formula periculoasă a lui Woody Allen. Mulţi au încercat să-l imite pe Allen, aşa cum am arătat în numeroase cronici anterioare, dar se pare că toţi au eşuat, fiindcă numai el este stăpînul formulei pe care a inventat-o şi care i-a adus un succes deplin. În Luna verde există o discrepanţă dintre intenţie sau proiect şi realizare. Eroii din film, tineri, aleargă după fericire, adică după "luna verde", un simbol plastic, ivit din situaţia personajului principal, Răzvan (Tudor Istodor), care este un fel de pictor. Dar cred că nici el nu ştie ce e. Şi nici regizorul. Care cultivă o incoerenţă voită, la care se adaugă starea proastă a sunetului, încît uneori nu înţelegi nimic (nu mai vorbesc de momentele de halucinaţii). Evident, Răzvan şi grupul său de prieteni, printre care şi un gay, Şerban (Marius Manole), inclusiv un fel de colecţionar, Sorin, care îi dă indicaţii pe internet cam cum ar trebui să facă un tablou reprezentînd o natură moartă, trăiesc periculos, la limita inconştienţei, ca în filme, desigur (conduc o maşină de lux cu 200 km pe oră!). Dar ei aleargă de fapt după cai verzi pe pereţi, fiindcă între intenţie şi rezultat se derulează o vorbărie plictisitoare, interminabilă, fără nici o diferenţă de loc, fie că eroii sînt la un bar, în sufragerie, acasă, în maşină sau la o cofetărie. Această nebuloasă sau ambiguitate voită nu duce nicăieri însă, nu formează nici o elipsă estetică. Ei vorbesc continuu ca la mobil. Viaţa ca un mobil.

Dovadă că şi spectatorii vorbesc la mobil odată cu personajele din film. Vorbăria uniformizează tot, aşa că nici actorii nu fac excepţie, chiar dacă mama (Maia Morgenstern) e fericită la braţ cu fiul sau dacă fratele, Cristi (Alexandru Potoceanu), îi trage mai multe palme surorii sale, Ioana (Ioana Anastasia Anton), care a fugit de acasă fiindcă a rămas însărcinată, deşi are doar 15 ani. Şi Răzvan Vasilescu, şi Cătălina Mustaţă, şi Marian Rîlea fac figuraţie. Alexa Visarion realizase un film cu titlul Înainte de tăcere. Acum avem o mostră "după tăcere". Nici nu ne mai interesează mesajul, oricît de nobil, dacă tot ce se întîmplă este fals, contrafăcut, la limita rizibilului uneori, ca proiecţiile lui Răzvan cu iubita lui mireasă, urmate de concidenţa cu accidentul, sau cum este scena cu o pisică mirată şi ubicuă, care apare şi într-un apartament din Bucureşti, şi într-unul din Braşov, sau scena din culisele teatrului, după premiera lui Afrim, care se joacă pe sine, cînd Sebi Ştefănescu, care se joacă tot pe sine, se manifestă în stilu-i cunoscut, recitînd cabotinesc din Nichita Stănescu. Sînt şi alţi actori din recuzita prieteniei regizorului, cum ar fi regretatul Coţi Praida, care nu face decît ceea ce a făcut el toată viaţa, a stat într-o cîrciumă la o masă, cu o sticlă de bere alături. Această scenă, ultima din viaţa teribilului actor, este poate scena care mi-a atins sufletul. Şi chiar dacă ar fi realizat doar atît, tot i-aş mulţumi lui Alexa Visarion.
În general, Luna verde este un film trist, un film cu probleme, cu frămîntări, dar departe de a-l considera elitist, este mai degrabă un film domestic, un film al speranţelor ratate, o încercare de a intelectualiza filmul românesc, mai ales cel de după '90, cînd noul val de cineaşti a creat un cu totul alt public, de la spectatori de festival la spectatori de consum, care se rîd la Cea mai fericită fată din lume sau la Tovarăşi, frumoasă e viaţa! Evident, Luna verde nu va avea succes. Însă sînt necesare şi astfel de experienţe şi e bine să fie încurajat orice regizor care are ceva de spus. Şi Alexa Visarion se numără printre cei aleşi.

18 Apr 2010, 08:42	#10
civica65 Senior Join Date: Nov 2008 Posts: 112	Natură moartă cu lună verde De GRID MODORCEA Alexa Visarion a făcut un film, Luna verde, ca o convorbire la mobil în timp ce eşti la volan, care se termină, firesc, cu un accident. E o situaţie comună în lumea contemporană, în care vezi peste tot indivizi la volan vorbind la mobil, iar din cînd în cînd cineva o mai dă şi în bară. Problema este cum faci ca un astfel de subiect să prindă viaţă filmică, să fie convingător şi dacă se poate să aducă şi spectatori? Americanii au inventat genul "road movie", dar filmele lor pe această temă, a călătoriei, în fond, începînd cu Easy Rider şi Duel pe autostradă, sînt extrem de dure şi spectaculoase. Visarion a ales o cu totul altă cale, cea intelectulistă, pretenţioasă, după formula periculoasă a lui Woody Allen. Mulţi au încercat să-l imite pe Allen, aşa cum am arătat în numeroase cronici anterioare, dar se pare că toţi au eşuat, fiindcă numai el este stăpînul formulei pe care a inventat-o şi care i-a adus un succes deplin. În Luna verde există o discrepanţă dintre intenţie sau proiect şi realizare. Eroii din film, tineri, aleargă după fericire, adică după "luna verde", un simbol plastic, ivit din situaţia personajului principal, Răzvan (Tudor Istodor), care este un fel de pictor. Dar cred că nici el nu ştie ce e. Şi nici regizorul. Care cultivă o incoerenţă voită, la care se adaugă starea proastă a sunetului, încît uneori nu înţelegi nimic (nu mai vorbesc de momentele de halucinaţii). Evident, Răzvan şi grupul său de prieteni, printre care şi un gay, Şerban (Marius Manole), inclusiv un fel de colecţionar, Sorin, care îi dă indicaţii pe internet cam cum ar trebui să facă un tablou reprezentînd o natură moartă, trăiesc periculos, la limita inconştienţei, ca în filme, desigur (conduc o maşină de lux cu 200 km pe oră!). Dar ei aleargă de fapt după cai verzi pe pereţi, fiindcă între intenţie şi rezultat se derulează o vorbărie plictisitoare, interminabilă, fără nici o diferenţă de loc, fie că eroii sînt la un bar, în sufragerie, acasă, în maşină sau la o cofetărie. Această nebuloasă sau ambiguitate voită nu duce nicăieri însă, nu formează nici o elipsă estetică. Ei vorbesc continuu ca la mobil. Viaţa ca un mobil. Dovadă că şi spectatorii vorbesc la mobil odată cu personajele din film. Vorbăria uniformizează tot, aşa că nici actorii nu fac excepţie, chiar dacă mama (Maia Morgenstern) e fericită la braţ cu fiul sau dacă fratele, Cristi (Alexandru Potoceanu), îi trage mai multe palme surorii sale, Ioana (Ioana Anastasia Anton), care a fugit de acasă fiindcă a rămas însărcinată, deşi are doar 15 ani. Şi Răzvan Vasilescu, şi Cătălina Mustaţă, şi Marian Rîlea fac figuraţie. Alexa Visarion realizase un film cu titlul Înainte de tăcere. Acum avem o mostră "după tăcere". Nici nu ne mai interesează mesajul, oricît de nobil, dacă tot ce se întîmplă este fals, contrafăcut, la limita rizibilului uneori, ca proiecţiile lui Răzvan cu iubita lui mireasă, urmate de concidenţa cu accidentul, sau cum este scena cu o pisică mirată şi ubicuă, care apare şi într-un apartament din Bucureşti, şi într-unul din Braşov, sau scena din culisele teatrului, după premiera lui Afrim, care se joacă pe sine, cînd Sebi Ştefănescu, care se joacă tot pe sine, se manifestă în stilu-i cunoscut, recitînd cabotinesc din Nichita Stănescu. Sînt şi alţi actori din recuzita prieteniei regizorului, cum ar fi regretatul Coţi Praida, care nu face decît ceea ce a făcut el toată viaţa, a stat într-o cîrciumă la o masă, cu o sticlă de bere alături. Această scenă, ultima din viaţa teribilului actor, este poate scena care mi-a atins sufletul. Şi chiar dacă ar fi realizat doar atît, tot i-aş mulţumi lui Alexa Visarion. În general, Luna verde este un film trist, un film cu probleme, cu frămîntări, dar departe de a-l considera elitist, este mai degrabă un film domestic, un film al speranţelor ratate, o încercare de a intelectualiza filmul românesc, mai ales cel de după '90, cînd noul val de cineaşti a creat un cu totul alt public, de la spectatori de festival la spectatori de consum, care se rîd la Cea mai fericită fată din lume sau la Tovarăşi, frumoasă e viaţa! Evident, Luna verde nu va avea succes. Însă sînt necesare şi astfel de experienţe şi e bine să fie încurajat orice regizor care are ceva de spus. Şi Alexa Visarion se numără printre cei aleşi.