Cinemagia Forum - View Single Post - Sergiu Nicolaescu

civica65 · 18 Apr 2010, 08:33

Cu sec

de Cristian Tudor POPESCU (Gândul)

În adâncul sufletului său de artist, un artist nu poate fi trivial. Nu poate fi obscen, nu poate fi kitsch, nu poate avea prost gust şi rău simţ. Mozartul lui Milos Forman este un soi de varză colorată, o arătare ţipătoare şi pestriţă, un fustangiu grotesc şi vag idiot. Ca om. Când se apropie însă de clavecin e Dumnezeu.

Dl. Sergiu Nicolaescu, despre ale cărui produse nu credeam să mai pomenesc vreodată după ce am comentat "Supravieţuitorul", nu e un artist. M-a convins de necesitatea punerii pe hârtie a acestei propoziţii, atât de simple încât am omis-o până acum, filmul Poker. Mai mult, dl. Nicolaescu n-a fost artist niciodată. Nu vârsta, nu scleroza, nu un posibil Alzheimer au plusat acest film. E vorba de libertate. Ea îi cauzează d-lui regizor.

Câtă vreme a fost îngrădit de cenzura comunistă, dl. Nicolaescu s-a exprimat prea puţin pe sine. A căutat să facă filme care "să treacă" şi să aibă succes de public. Şi a reuşit. Acum, când poate să pună pe ecran tot ce-i trece prin cap, face Poker cu sec. Filmul aglomerează numai personaje cinice, groteşti, funambuleşti, ticăloşi, escroci, killeri, o curvă, un impotent, un bătrân libidinos. Ceea ce nu reprezintă nicidecum o problemă. Un artist e capabil să lucreze cu orice material. El face să trăiască aceste personaje, fie şi detestabile, ni le apropie, transformă kitschul şi grotescul în artă. Sau nu. Dl. Nicolaescu, nefiind artist, este incapabil să creeze altceva decât colecţii de replici şi gesturi expirate şi complet seci pe dinăuntru. Titel, Doctorul, Senatorul, Mona, cu tot ce spun, li se întâmplă şi îi înconjoară sunt construiţi din ambalaje recuperate din gunoiul cheap movies. Aidoma unui slumdog millionaire, aurolac pricopsit care îşi face un adăpost de-un pamplezir, dl. Nicolaescu îşi construieşte filmul din peturi, cutii de pizza, pachete de ţigări, ziare, sticle goale, conserve ruginite, toate folosite, acum păstrând doar eticheta.
Şi atunci, singurul lucru adevărat şi interesant pe care îl scoate la iveală Poker este portretul anamorfotic al omului Sergiu Nicolaescu. Libertatea, necenzurată de comunişti şi nici de instinctul artistic, inexistent, funcţionează radiografic.

Când regizezi atât de prost o scenă de "confesiune" a unui doctor impotent şi totuşi o faci, nu poate rămâne decât că tu, Nicolaescu Sergiu, eşti impotent. Când nu controlezi artistic câtuşi de puţin jocul actorului Teodosiu în bătrânul senator libidinos, tu eşti un bătrân libidinos. Când nu ai nici umbră de tensiune dramatică sau umor în secvenţa Monei regulată hodoronc-tronc pe la spate, pe masă, de "mafiotul" Titel (ce plin de erotism, sălbăticie şi demenţă era originalul scenei, în Once upon a time in America...), atunci nu altceva ai în cap. Când nu ştii să faci artă din ticăloşie, escrocherie, curvie, atunci, tu, mare regizor şi giver of all things, eşti ticălos, escroc şi curvă.

Şi mi-a mai lăsat filmul d-lui Nicolaescu o întrebare, care izvorăşte tot din prima frază a acestui text: oare ce simt mari artişti ca Horaţiu Mălăele sau Mircea Diaconu când mestecă astfel de partituri înainte de a le înghiţi?

18 Apr 2010, 08:33	#676
civica65 Senior Join Date: Nov 2008 Posts: 112	Cu sec de Cristian Tudor POPESCU (Gândul) În adâncul sufletului său de artist, un artist nu poate fi trivial. Nu poate fi obscen, nu poate fi kitsch, nu poate avea prost gust şi rău simţ. Mozartul lui Milos Forman este un soi de varză colorată, o arătare ţipătoare şi pestriţă, un fustangiu grotesc şi vag idiot. Ca om. Când se apropie însă de clavecin e Dumnezeu. Dl. Sergiu Nicolaescu, despre ale cărui produse nu credeam să mai pomenesc vreodată după ce am comentat "Supravieţuitorul", nu e un artist. M-a convins de necesitatea punerii pe hârtie a acestei propoziţii, atât de simple încât am omis-o până acum, filmul Poker. Mai mult, dl. Nicolaescu n-a fost artist niciodată. Nu vârsta, nu scleroza, nu un posibil Alzheimer au plusat acest film. E vorba de libertate. Ea îi cauzează d-lui regizor. Câtă vreme a fost îngrădit de cenzura comunistă, dl. Nicolaescu s-a exprimat prea puţin pe sine. A căutat să facă filme care "să treacă" şi să aibă succes de public. Şi a reuşit. Acum, când poate să pună pe ecran tot ce-i trece prin cap, face Poker cu sec. Filmul aglomerează numai personaje cinice, groteşti, funambuleşti, ticăloşi, escroci, killeri, o curvă, un impotent, un bătrân libidinos. Ceea ce nu reprezintă nicidecum o problemă. Un artist e capabil să lucreze cu orice material. El face să trăiască aceste personaje, fie şi detestabile, ni le apropie, transformă kitschul şi grotescul în artă. Sau nu. Dl. Nicolaescu, nefiind artist, este incapabil să creeze altceva decât colecţii de replici şi gesturi expirate şi complet seci pe dinăuntru. Titel, Doctorul, Senatorul, Mona, cu tot ce spun, li se întâmplă şi îi înconjoară sunt construiţi din ambalaje recuperate din gunoiul cheap movies. Aidoma unui slumdog millionaire, aurolac pricopsit care îşi face un adăpost de-un pamplezir, dl. Nicolaescu îşi construieşte filmul din peturi, cutii de pizza, pachete de ţigări, ziare, sticle goale, conserve ruginite, toate folosite, acum păstrând doar eticheta. Şi atunci, singurul lucru adevărat şi interesant pe care îl scoate la iveală Poker este portretul anamorfotic al omului Sergiu Nicolaescu. Libertatea, necenzurată de comunişti şi nici de instinctul artistic, inexistent, funcţionează radiografic. Când regizezi atât de prost o scenă de "confesiune" a unui doctor impotent şi totuşi o faci, nu poate rămâne decât că tu, Nicolaescu Sergiu, eşti impotent. Când nu controlezi artistic câtuşi de puţin jocul actorului Teodosiu în bătrânul senator libidinos, tu eşti un bătrân libidinos. Când nu ai nici umbră de tensiune dramatică sau umor în secvenţa Monei regulată hodoronc-tronc pe la spate, pe masă, de "mafiotul" Titel (ce plin de erotism, sălbăticie şi demenţă era originalul scenei, în Once upon a time in America...), atunci nu altceva ai în cap. Când nu ştii să faci artă din ticăloşie, escrocherie, curvie, atunci, tu, mare regizor şi giver of all things, eşti ticălos, escroc şi curvă. Şi mi-a mai lăsat filmul d-lui Nicolaescu o întrebare, care izvorăşte tot din prima frază a acestui text: oare ce simt mari artişti ca Horaţiu Mălăele sau Mircea Diaconu când mestecă astfel de partituri înainte de a le înghiţi?