[Disciple]

Drumul fără de întoarcere – “ Eu când vreau să fluier, fluier…”


Un film care caută soluţii

Silviu Chişcan mai are nouă zile până “să se elibereze”. Mai are o mamă în Italia şi un frate mai mic acasă. Aceasta vrea sa îl ia pe frate cu ea peste hotare, însă Silviu se opune. Are toate motivele: când era mai mic a avut parte de acelaşi tratament, doar că de fiecare dată când mama îşi găsea vreun iubit, Silviu era trimis val-vârtej înapoi acasă.
Nu a apucat să-şi facă prea repede vreun rost, deoarece a intrat la puşcărie. Pentru patru ani. Motivul? Nu are importanţă. De ce ar avea?
Dar de ce să ajungă şi fratele său în astfel de situaţii?
Îl putem regăsi pe Silviu în toţi acei copii ai căror părinţi au preferat să dea România pe vreo plantaţie de căpşuni din Spania sau recepţia vreunui hotel din Italia.
Însă Florin Şerban nu şi-a dorit să fie tezist şi împreună cu Cătălin Mitulescu au scris un scenariu ce abordează cu un ochi proaspăt atmosfera unui penitenciar din România, dar şi latura personală a unui deţinut ce este pus într-o situaţie pe care nu o poate controla.
Folosindu-se de mijloacele specifice “minimalismului” (cadrul de desfăşurare al acţiunii restrâns, imagine granulată susţinută de cadre brute şi mişcări de cameră voit necontrolate, absenţa muzicii, etc.), Florin Şerban îşi îndreaptă atenţia către umanitatea personajelor, ceea ce îl apropie într-un fel de cineaşti precum Jim Jarmusch sau Martin Scorsese.
Lumea lui Silviu este cât se poate de veridică, o lume în care ierarhia şi respectul sunt la loc de cinste (chiar dacă avem de-a face cu nişte infractori, dar aici este vorba strict de acel mediu închis al puşcăriei), o lume unde colegii de celulă dau palme, pun condiţii şi ameninţă, o lume în care şi cel mai blând om îşi poate scoate la iveală tot ce este mai crud şi mai violent în el.
Silviu are ceva din Travis Bickle, mai ales când recurge la gestul extrem de a o lua ostatică pe Ana, dar şi ceva din Ghost Dog, când aşteaptă calm venirea poliţistului căruia îi va rupe un scaun pe spinare.
Cu siguranţă “Eu când vreau să fluier, fluier…” este unul dintre cele mai oneste debuturi din cinematografia românească post 89’, dar şi unul dintre cele mai bune, deoarece caută neobosit soluţii pentru identificarea unui nou tip de cinema, în condiţiile în care subiectele abordate încep să se repete, dând în suprasaţietate (ex. : “Amintiri din Epoca de Aur”, “Francesca”, “Cealaltă Irina”, etc.). ,dar şi pentru că scoate la lumină un nou talent în persoana debutantului George Piştereanu (la acea vreme neprofesionist, acum student la UNATC), care conferă forţă şi personalitate rolului său.
Ada Condeescu este corectă în rol, însă apariţia ei este umbrită de dezinvoltura lui Piştereanu.
Distribuţia este completată de Mihai Constantin în rolul directorului de penitenciar care este interesat de toate şi nimic, Clara Vodă, deosebit de expresivă în rolul mamei lui Silviu, Marian Bratu în rolul fratelui lui Silviu, un puşti care nu ştie nici el ce îşi doreşte de la viaţă, şi restul deţinutilor care sunt sau au fost după gratii şi în realitate, astfel spectatorul facând cunostinţă cu Ursu’, Blondu’, Finu’ sau Soare.
Deşi nu lipsit de defecte (anumite aspecte nerezolvate ale scenariului cum ar fi abilitatea lui Silviu de a conduce o maşină deşi el a fost închis de la paisprezece ani, sau unele mişcări de cameră ostentative şi inutile), debutul în lung-metraj al lui Florin Şerban surprinde prin autenticitate, prospeţime, dar mai ales pentru că reprezintă o căutare a unei noi identităţi în cinema.