|
Das weisse Band - Haneke's Village of the Damned
Das Weisse Band este primul film al lui Haneke în care acesta nu urmăreşte neapărat să dea cu barosul (mai la propriu, mai la figurat), să şocheze. De această dată regizorul îşi manifestă, cu adevărat, dragostea pentru cinema. Avem o linie narativă solidă, accentuată de hipnotizantul timbru vocal al profesorului care rememorează evenimentele. Cinematografia este excepţională – superbele cadre exterioare de un alb imaculat, îngheţate atît la propriu cît şi la figurat, sînt menite a contrasta cu tensiunea aflată permanent în spatele calmului aparent. Pentru prima dată Haneke acordă o atenţie deosebită stilului, prin acele cadre claustrofobe de interior, perfect încadrate, care mi-au amintit de Dreyer. Dacă tot sînt la comparaţii, există cîteva scene al căror dialog mi-a amintit de Bergman (acelaşi „masochism” al personajelor în relaţia cu sinele) – cea în care pastorul le vorbeşte copiilor şi dialogul dintre doctor şi slujnică/amantă (probabil cel mai crîncen moment din întregul film). Caracterul fiecărui personaj ne este dezvăluit treptat, iniţial acestea sînt doar schiţate pentru ca ulterior să li se adauge, stratificat, o serie de trăsături pe care e foarte greu să le schematizezi în „bune” sau „rele”. Singurul personaj care nu pare a fi atît de ambiguu este profesorul, surprins permanent într-o atitudine pasivă care aproape că-l plasează în poziţia de spectator. De altfel, performanţele actoriceşti sînt de zile mari, inclusiv cele ale copiilor.
Haneke şi-a filmat cel mai recent studiu asupra naturii umane în alb-negru, însă există în film o sumedenie de nuanţe gri de ambiguitate morală, ce lasă loc de interpretare. În, probabil, cea mai macabră secvenţă din întregul film, este descoperit, la locul oribilei fapte, un citat din Psalmi, sugerînd repercursiunile păcatelor părinţilor asupra copiilor. Acestora nu le rămîne altceva de făcut decît să imite comportamentul adulţilor „respectabili”. Conformismul şi convenţiile împămîntenite ale cătunului sînt întoarse pe dos de frică şi suspiciune.
Religia ocupă un loc important în film – avem de-a face cu o generaţie crescută şi educată într-o atmosferă dominată de bigotism şi austeritate, într-o societate patriarhală dominată de figura unui tată, în acelaşi timp, odios şi mistic.
Haneke nu ne serveşte un final banal şi convenabil, lăsîndu-ne să tragem propriile concluzii după ce, iniţial, şi-a îndeplinit cu succes ţelul de a ne atrage atît de mult în lumea personajelor sale încît nici să nu prea ne mai pese de dezlegarea misterului.
Nu trebuie uitat rolul esenţial pe care „ruşinea” îl joacă în film, simbolizată prin acea bandă de un alb imaculat înfăşurată pe braţul copiilor. Acestea erau mentalităţile unei societăţi nevoite să accepte apoi „ruşinea” supremă, ce va duce la evenimentele din anii 30-40. Pentru a înţelege acele evenimente trebuie să ne gîndim la acea bandă albă deoarece de acolo porneşte totul. Haneke scoate în evidenţă legătura care există între totalitarismul domestic şi cel politic, de anvergură, subliniind faptul că între atrocităţile petrecute în spatele obloanelor închise şi cele înfăptuite pe faţă şi sancţionate politic nu este decît un pas.
Este cel mai complex si desavirsit film, din punct de vedere artistic, al lui Haneke, o dovadă clară a maturităţii artistice a acestuia si a faptului că avem de-a face cu unul dintre cei mai importanţi regizori în viaţă.
|