[E.Floares]

“Din raiul meu” – un film din iadul cinefililor.
Bărbatul ochelarist (și misterios!) desena liniștit în caiețelul său, când… deodată băgă fierăstrăul în lemn și începu a tăia, apoi puse mâna pe borcanu’ cu holșuruburi și începu a le bate (inspăimântător!) în scândură. Nu termină încă scara, când deodată sună ceasul și începu a urcă scările… și iar le urcă. Ajuns în sufragerie… trase perdeaua! Aceasta reprezintă prima secvență din film, în care ne este prezentat criminalul în bârlogul său, montată în paralel cu secvența în care tatăl protagonistei o învață cum să bage barca-n sticlă. Și nu mă înțelegeți greșit, “a băga barca-n sticlă” nu este un eufemism, ci chiar o învață pe fiica sa cum se introduc machetele de corăbii în sticlele de lapte, ca mai apoi să vedem cum le sparge.
Una dintre cele mai mari probleme ale filmului este faptul că are prea multe personaje secundare (tatăl, mama, surioara, frățiorul, bunica, prietenul și prietena cea nouă a prietenului), iar regizorul schimbă punctul de vedere dintr-o parte într-alta în repetate rânduri, astfel încât nu avem timp să relaționăm cu nimeni. Pelicula este bazată pe romanul scris de Alice Sebold și în comparație cu acesta, scenariștii (Fran Walsh, Philippa Boyens și Peter Jackson însuși) au făcut povestea în așa fel încât personajele au devenit lipsite de umanitate și complexitate. În ciuda lungimii sale de două ore, ne sunt prezentate doar schițe. George este criminal, pentru că așa vrea regizorul, Jack o iubește mai mult pe Suzie, doar că așa vrea regizorul, iar aceasta trece prin lanul de porumb, ca să agațe criminali, firește. Apropo, la începutul filmului ni se spune că pe atunci, prin anii ‘70, nu se obișnuia să se meargă cu răpitul pe coclauri, aflăm asta tot din voice-over, de la fetița cu nume de pește, Suzi Somon.
Acțiunea se petrece în două locații total diferite: “pre-Raiul” cel kitschos și Pământul. După ce fetița a fost ademenită de către criminal în groapa cea fermecată (aflată chiar pe proprietatea lui, lucru pe care poliția îl cam omite) prin metoda “come to the dark side, we have cookies”, aceasta ajunge într-un fel de purgatoriu, de unde veghează asupra lucrurilor ce se petrec pe Pământ și de unde narează cât poate ea de iritant, lucruri care nici măcar nu au legătură cu povestea filmului. De ce trebuie noi să știm cum se numesc fetițele omorâte în trecut de criminal, unde au locuit și cum au fost ucise?
Multe dintre secvențe se repetă obsesiv, fără un anumit scop dramaturgic. Un exemplu ar fi momentul în care fetița îi face poze viitorului ei criminal, ce apare de cel putin cinci-șase ori. Peisajul prin care călătorește protagonista se schimbă de la o zi la alta, fără nicio explicație logică și fără vreun obiectiv narativ. Ni se spune la început că este un loc dinainte de Rai și-atât. Apoi grafica computerizată este folosită într-o varietate de kitschuri duse la extrem, pentru că așa vrea regizorul.
Singurul motiv pentru care această peliculă ar trebui vizionată este simplu: la filmele slabe, greșelile sunt evidente, iar acest atribut le transformă în produse didactice, care pot fi studiate foarte ușor, într-un timp scurt, despre cum NU ar trebui să se facă un film.
Rachel Weisz și Mark Wahlberg interpretează modest rolul părinților, Saoirse Ronan este creața blondă cu ochii albaștrii (cam la aspectul fizic se oprește și interpretarea ei), care este prinsă de un criminal jucat bine de Stanley Tucci, cu toate c-ar fi ajutat un pic de subtilitate.
Finalul este dat de mama Gaia, care este asemănătoare cu justiția salopetelor murdare din “Răsuna valea” (1949, r. Paul Calinescu): George cel făr’-de-lege se află într-o parcare, punând ochii pe următoarea victimă. Aceasta îl refuză, întorcându-i spatele. Un țurțure îl țintește amenintător și se abate asupra criminalului, căzând direct pe umărul lui. Ochelaristul supraviețuiește tentativei, dar încă nu s-a terminat! George se dezechilibrează și cade în prăpastie. Care prăpastie? Eh, una de pe-acolo. Cea în care filmul se prăvălește odată cu tot CGI-ul din el. Iar în finalul sfârșitului de final, protagonista ne urează, voice-overind din Rai: “o viață lungă și fericită”, de unde putem conchide că singura șansă de revenire a regizorului ar fi să se întoarcă la filme de acțiune, acolo unde CGI-ul poate înlocui cât de cât o poveste spusă prost.
Dacă un cinefil ar ajunge în iad, atunci acesta este filmul care, asemenea lui Alex din “Portocala mecanică” (1971, r. Stanley Kubrick), i s-ar pune să-l vizioneze la nesfârșit, drept pedeapsă că a avut încredere în Sir Peter Jackson.