[vave]

Am câteva spoilere, cred.
Mi-a plăcut filmul. Totuşi dacă personajele nu ar fi fost tocmai Sherlock Holmes şi al său Watson, cred că ar fi fost şi mai reuşit.

Dezastrul începe cu începutul: protagoniştii nu mai sunt ei, cei doi eroi ai lui Conan Doyle, stilaţi şi subtili, şi atât de fermecător-complementari (Holmes, schizotimic-analitic, cu inteligenţa lui penetrantă, şi Watson ciclotimic-pragmatic, plin de empatie lumească). În locul lor, avem un James Willis şi-un Bruce Bond - sau poate viceversa, care mai mult pocnesc decât gândesc, mai mult cascadorizează decât investighează, mai mult marţialifică artistic decât să fructifice detectivistic.

Ultima oară, "am luat legătura" cu Sherlock sub forma unui joc pe calculator, iar personajul de acolo mi se pare că aduce mai mult a cel autentic... decât ce ni se serveşte în film, lucru ciudat. Mi-a lipsit şarmul şi discreţia lor.

strecoară când ţi-e lumea mai dragă, brusc şi ostentativ, câte o secvenţă în care maestrul detectiv deduce. Deduce în accese, fals şi fără pic de inventivitate, în formule regisorale copiate prost după "The Usual Suspects" şi verişorul lui mai nătărâng "The Illusionist", şi filmate de Guy Ritchie conform dragei lui reţete de jonglat cu vitezele - când mai iute, când mai lent, când mai fragmentat, când mărunţit de-a binelea - cu care de muuult a ajuns la suprasaturaţie, da' nu-i nimic, că lui tot îi place.

Deşi interesante, secvenţele de "pur" dedectivism şi mie mi s-au părut prea ostentative, uneori chiar greu de urmărit. Cât despre viteze chiar mi se par un plus în film sau o bilă albă. Mi s-a părut că dă bine cu atmosfera creată. Deşi prea mi-a adus aminte de Matrix, ce e cu totul şi cu totul altă mâncare de peşte [sau aşa ar trebui?!].

Ce-i drept, la partea vizuală omul nu-i chiar un ageamiu - luat strict ca spectacol, filmul are câteva secvenţe drăguţe: goana trăsurilor din kickstart, diversele explozii incendiare şi incendii explozive (merg la fix cu Holmes!), sau lupta finală de pe şantierul Tower Bridge, unde toţi ajung şi ilogic, şi nemotivat - doar ca s-avem un surplus de show (frumos filmat, ce-i drept).

Mi-au plăcut enorm imaginile, iar preferata mea este momentul confruntării cu... ciocanele. Amuzantă, cum de altfel au fost şi câteva replici. Cam puţine de acest gen pentru gustul meu, chiar aş fi dorit mai multe.
Cât despre scena de pe şantierul podului, aiurea mi s-a părut şi momentul când ea apare fugind mai mai să cadă, deşi iniţial părea destul de atentă în fuga ei. Dar exact cum zici, în timpul luptei chiar mă gândeam: ăştia cum au ajuns aici?! Şi dacă tot am vorbit de tipă, aş fi vrut să moară, deşi se pare că nu prea avea cum.

La fel de satisfăcătoare sunt şi numeroasele secvenţe de acţiune anterioare, mai ales cele unde mecanica de ceasornic a minţii e înlocuită de mecanica popicărească a hazardului

Acele secvenţe, bine structurate în film, chiar mi se par cele mai interesante şi bine gândite.

Despre partea actoriei, multe n-ar prea fi de spus. În locul gentlemanului desăvârşit, al cărui punct forte era calmul imperturbabil, îl avem pe e Robert Downey Jr., aşa cum îl ştim: agitat, frământat, măcinat, isteric, vulnerabil, iconoclast, amintind de "Tropic Thunder", de "Iron Man", de "Zodiac", şi de multe altele mai vechi - numai de Sherlock Holmes nu. Jude Law e ales la fel de neinspirat pentru Watson - ba chiar şi mai pe-alături, aşa că-şi pierde tot farmecul şi personalitatea cunoscute din cele aproape patruzeci de filme ale carierei, devenind incolor, inodor şi nicicum. Restul se pierd cu graţie-n peisaj.

În timp ce îl vizionam mă gândeam cum i-ar fi stat lui Johnny Depp în rolul lui Sherlock. Oare i-ar fi reuşit întâmplător mai mult şarm?

Nu putem ignora nici genericul (grupat integral în final) care, la fel ca la "300" de Zack Snyder, constituie categoric cea mai bună secvenţă din tot filmul.

Nici chiar aşa, dar într-adevăr este unul dintre puţinele generice ce l-am urmărit cu plăcere.