[Windom]

Un poem al disperării - The Road

Ca o persoană cu un caracter pronunţat antisocial, întotdeauna am avut o slăbiciune pentru filmele cu subiect post-apocaliptic, fie ele mai reuşite (The Omega Man, Testament, Letters From a Dead Man), ori mai puţin reuşite (The Stand, I am Legend).
Dispariţia elementului social perturbator, „liniştea”de după, acceptarea, într-o formă sau alta a noilor realităţi, sentimentul de eliberare ori disperare, toate au fost zugrăvite, mai mult sau mai puţin original, din perspectivă spirituală ori socială, în filmele respective.
Auzisem de The Road anul trecut, prin vară, atunci cînd am dat peste un trailer al filmului. Mi-a stîrnit automat curiozitatea deoarece părea, din start, ceva deosebit. Pînă la apariţia filmului, am comandat cartea lui McCarthy, de pe Amazon. A fost o lectură destul de dificilă, fiind un scriitor greu de „descifrat” în original, îndeosebi datorită descrierilor foarte plastice. Spiritul cărţii însă l-am prins şi am fost foarte fascinat de lectură.
Spre deosebire de alte ecranizări, aşteptate cu relativă suspiciune după lecturarea prealabilă a cărţii care a stat la baza lor, numele lui John Hillcoat a constituit o garanţie suficientă pentru a mă convinge în legătură cu reuşita ecranizării. Sinonim cu noţiunea de „fatalism”, apărea ca cea mai reuşită alegere pentru transpunerea cărţii pe ecran.
Filmul este, într-adevăr, o revelaţie. În categoria filmelor post-apocaliptice, constituie o experienţă aparte. Pînă acum, aveam un grup de oameni, supravieţuitori ai unei catastrofe, care încercau, într-o formă sau alta, „să îşi revină”, adică reuşească, într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat, să reinstaureze normele sociale existente înainte de producerea respectivului eveniment. Cu o singură excepţie, din ce am vazut eu, şi anume Letters From a Dead Man, aveam de-a face, întotdeauna, cu o „apocalipsă exteriorizată” – care afectează profund mediul în care trăiesc personajele, însă care nu prea reuşeşte să afecteze respectivele personaje decît fie la nivelul relaţiilor sociale, fie la cel al relaţiei lor cu exteriorul, cu noua ordine a lucrurilor.
În The Road, această „apocalipsă” este una la nivel spiritual, are loc în interiorul personajelor. Cea exterioară constituie doar pretextul. În momentul în care se produce acel „ceva”, se declanşează, la nivel personal, dezintegrarea spirituală. Treptată, irevocabilă, asemenea, dezintegrării mediului în care trăiesc personajele. Celula familială se descompune, legile morale nu se mai aplică nici măcar la acest nivel. Există, pe la jumătatea filmului, o secvenţă în care tatăl şi fiul descoperă un buncăr cu provizii. Atunci cînd intră înăuntru, tatăl aprinde lumina iar această alungă întunericul pentru 3-4 secunde, după care se stinge. Acelaşi lucru se întîmplă şi in interiorul personajelor. Trăiesc undeva între viaţă şi moarte, stafii, carcase goale în care, din cînd în cînd, pîlpîie o lumină. Doar atît cît să nu se stingă. Este acel „foc” pe care „îl duc mai departe”. În van şi fără speranţă însă, de unde şi fatalismul ce străbate filmul de la un capăt la altul.
Cinematografia lui Javier Aguirresarobe este, în acelaşi timp, superbă şi dezolantă, reuşind să capteze perfect lumea imaginată de McCarthy, prezentînd dezastrul într-un mod minimalist, doar prin cîteva shot-uri de efect. Personajul feminin, interpretat de Charlize Theron, este mai proeminent conturat decît în roman, lucru ce are un efect pozitiv pînă la urmă, accentuînd lupta care se dă în interiorul personajului principal între hotărîrea de a merge mai departe şi tentaţia sinuciderii. În centru se află însă relaţia tată-fiu (două interpretări actoriceşti de excepţie – a le numi „de Oscar” începe să sune a jignire), un alt element care deosebeşte The Road de celelalte filme cu subiect post-apocaliptic. Remarcabilă, de asemenea, apariţia lui Robert Duvall.
Trebuie menţionată, de asemenea, extraordinara coloană sonoră marca Nick Cave & Warren Ellis, ale căror acorduri se insinuează exact atunci cînd trebuie, pentru a accentua dezolarea, fatalismul, ori pentru a sublinia melancolia trecutului.
După ce ai văzut filmul îţi dai seama de ce nu a fost agreeat la Oscaruri – nu tu albăstrele, nu tu zaharicale de doi lei ori ipocrizii ordinare. Avem de-a face cu un film care nu face compromisuri şi nici nu are nevoie de idoli aurii pentru a-i fi recunoscută valoarea.
Categoric, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2009.