Mă bucur că am găsit topicul ăsta pentru că aseară am revăzut (pentru a patra oară) Citizen Kane (mulţumesc pe această cale lui Chambord care a furnizat acel top al celor mai bune filme ever şi mi-a dat ideea de a le lua pe rînd pentru a le (re)vedea
) şi voiam să scriu şi eu cîteva impresii legate de film...
Cred că valoarea peliculei este dată, în primul rînd, de tehnica revoluţionară de filmare (unghiuri, construcţia cadrelor etc.). Desigur, există o întreagă istorie în spatele filmului (recomand, în acest sens, filmul lui Benjamin Ross, RKO 281 (1999), făcut pentru HBO Au existat multe dispute între directorul de imagine Gregg Toland (al cărui stil, pus anterior în slujba lui William Wyler, printre alţii, era total diferit) şi Welles pe marginea tehnicii de filmare – Welles a păstrat controlul integral al camerei, cerîndu-i lui Toland doar sfaturi legate strict de tehnică – şi probabil că filmul nici nu ar fi arătat cum arată dacă lucrurile ar fi stat altfel. Stilul aparte a lui Welles de compunere a cadrelor se datorează faptului că acesta nu avea în spate şcoala tradiţională a Hollywood-ului. El venise din teatru, unde accentul e pus pe art design, pe cadrele picturale (ambiţia iniţială a lui Welles era aceea de a deveni pictor). Altfel spus, Orson Welles nu era încă regizor (în accepţiunea tradiţională a termenului) atunci cînd a făcut Citizen Kane, ceea ce face rezultatul final cu atît mai uimitor.
Şi, într-adevăr, imaginile din Citizen Kane au foarte multe în comun cu pictura. Termenul de clar-obscur, specific artelor plastice, se poate aplica foarte bine şi cinematografiei din Citizen Kane (folosirea întunericului şi a luminii pentru a creea un efect dramatic – îmi vine în minte scena proiecţiei din film, în care apare doar acel contur imens, întunecat, al personajului, înconjurat de un halo de lumină).
Orson Welles a învăţat, practic, să „picteze” cu camera de filmat, după ce, iniţial, îşi făcuse ucenicia cu pensula. Cu puternice influenţe din Caravaggio şi Rembrandt, el a adaptat opere de artă ale acestora la mediul cinematografic, constituind, din acest punct de vedere, un deschizător de drumuri, un pionier şi un model pentru generaţiile următoare. Avem de-a face, de fapt, cu primul auteur, în adevăratul înţeles al termenului, iar Citizen Kane, avînd în vedere controlul total al autorului asupra operei sale – lucru inedit la acea vreme – poate să fie considerat primul film „independent”.
Nu în ultimul rînd, uitîndu-ne astăzi la Citizen Kane, ne putem da seama cît de nasol a evoluat Hollywood-ul, ce maşinărie beteagă şi varză a ajuns, un sistem în care orice film, mai mult sau mai puţin valoros, trebuie întors pe toate părţile, trecut prin furcile caudine, măcelărit, mestecat bine şi abia apoi scuipat afară, atunci cînd există certitudinea ca va deveni un succes comercial. Cu alte cuvinte, involuţia regizorului hollywoodian, de la artist la curvă...