[mirodoni]

De fapt e “Faţa galbenă care râde”, nu “Fata galbena care rade”. Am citit scenariul cu mult timp în urmă, imediat după ce a fost premiat. Prima problemă pe care mi-am pus-o a fost cât de slabe vor fi fost toate celelalte scenarii. Scenariul acesta, însă, pare să aibă o idee care merită luată în seamă. Este vorba de a aprecia ceva, sau pe cineva, abia după ce-l pierzi. În cazul de faţă, fiul, care mai mult ca sigur, în ţară, era, sau părinţii îl considerau, un pierde-vară. S-ar putea să nu prea rezulte acest lucru din text, ideea poate că e sufocată de tendinţa de ridiculizare a celor doi părinţi, de dragul umorului facil. Dacă scenaristul ar fi fost mai explicit, risca probabil să eşueze în didacticism. Asta în cazul în care autorul era conştient de ideea pomenită de mine. Nu ştiu cum a ieşit filmul, dar dacă s-a urmărit doar divertismentul, nu merită.

Atunci se discuta numai despre scenariu.

Acum ştiu cum a ieşit filmul: slab, incredibil de slab.
Am vrut să revăd anumite secvenţe, în speranţa că mă înşel, dar nu l-am mai putut descărca. De fapt, şi prima dată am avut probleme la vizionare şi poate mi-au scăpat unele lucruri, dar după cum se sfârşeşte, adică brusc, cred nu m-am înşelat.

Filmul se rezumă, din păcate, la ridiculizarea celor doi părinţi, care îşi văd pe mess fiul plecat în America.
Din scenariu rămăsesem cu impresia că mama se emoţionează atât de tare încât în final începe să plăngă. Îşi face probleme că fiul ei a slăbit, că acolo munceşte mult, că abia acum îşi dă seama că e bărbat în toată firea, că nu l-a apreciat, că l-a determinat să plece şi că nu-l va mai putea probabil niciodată strânge în braţe.
Când colo, fiul le scrie că se va întoarce în scurt timp şi le va pune microfon la calculator.
Asta, ca scenariu.
Ca film e şi mai rău.
Interpreţii, profesionişti consacraţi, nu puteau face mare lucru.
“Directorul de imagine” şi regizorul, însă, ar fi putut.
Ar fi trebuit să văd “faţa galbenă”, nu faţa actriţei, să văd “fereastra”, nu spatele monitorului, să văd pe monitor săgeata care caută cu înfrigurare şi teamă, să văd degetul nesigur care apasă un buton, măna nehotărâtă care împinge mausul, caută literele tastaturii, sau tremură ţinând hârtia cu explicaţii.
Şi toate acestea, şi altele, într-un ritm care să-mi dea impresia că mă uit la un film.

În cazul de faţă, camera a fost fixată în… hol, cineva a zis “motor” şi asta a fost tot.
Deşi, pe genericul de sfârşit lista participanţilor pare… fără sfârşit.
N-am înţeles de ce a fost necesară filmarea cu interpreţi.
Era de preferat ca textul scenariului să fie lăsat să curgă pe ecran, iar spectatorii cu imaginaţie ar fi avut mult mai mult de câştigat.

Denumirea topicului ar trebui schimbată. Doar SCURT METRAJE ROMÂNEŞTI, fără “de excepţie”, pentru că totul e reletiv. Se poate învăţa mai mult din greşelile altora, decât din realizările “de excepţie”, care nu prea pot fi… refolosite.