Am văzut aseară Herz aus Glas (1976) şi mi-am reamintit de ce îmi place Herzog. Uitasem, după ce am văzut Bad Lieutenant... Herz aus Glas este încă un exemplu care vine să întărească ideea că cele mai bune filme ale neamţului sînt cele care sar la gîtul conceptului de „civilizaţie” în accepţiunea sa generală. Există în film un univers care pare să nu fi cunoscut niciodată acest concept, o lume lipsită de graniţe geo-politice (fapt sugerat de nişte cadre hipnotizante, peisaje înghiţite de ceaţă), populată de personaje somnambulice (toţi actorii joacă sub hipnoză, ceea ce dă interpretărilor un aer straniu, de distanţare).
Din nou avem parte de o experienţă stranie, neliniştitoare chiar, predominantă în majoritatea filmelor lui Herzog, datorată modului în care reacţionează subconştientul la anumite secvenţe, imagini care, chiar dacă nu exprimă neapărat ceva concret, chiar dacă nu sînt încărcate cu un anumit simbolism, te afectează tocmai prin faptul că nu au nici un sens. Reacţionezi la acest lucru, îţi dai seama că ceva nu este în regulă, chiar dacă nu poţi spune exact ce e acel ceva... Sînt imagini de sine stătătoare care nu au neapărat nevoie de actori pentru a exprima ceva. Actorii se află acolo doar pentru a contribui la atmosferă. Povestea e spusă, în primul rînd, prin imagini.
Povestea e, de asemenea, destul de stranie. Într-un orăşel german pre-industrial, „meşterul sticlar” moare fără a dezvălui cuiva secretul fabricării valoroasei „sticle roşii”, lucru care va duce la dezintegrarea treptată a ordinii sociale în oraş şi la haos. Avem astfel, din nou, ca în cazul Even dwarfs started small, o radiografie a colapsului sistemului social, a noţiunii de civilizaţie.
Herz aus Glas este încă o mostră de cinema experimental ce îmbină goticul, basmul şi comedia, un film gustat probabil doar de fanii „vechiului” Herzog, posibil ocolit de fanii Bad Lieutenant ori de cinefilii mainstream.
|