[gionloc]

am citit cu interes toata discutia din ultimele zile. prea multa poezie pentru un film neimplinit.
politist e plin de pretentii si pretiozitati, incearca sa atinga o gramada de puncte importante in cinema, dar ramine doar cu incercarea. nu e lucru putin, dar pentru asta nu trebuie ridicat la ceruri. nu acolo e locul sau.

sint citeva linii clare pe care au perorat toti cei care vad filmul la superlativ: ca granitele ''cinemaului observational'' au fost redefinite, ca porumboiu da noi sensuri in relatie cu problema timpului obiectiv si subiectiv in cinema, ca arata importanta cuvintelor (limbajului) in cotidian... intr-adevar, incearca sa discute despre toate astea, dar filmul se rupe la nivel conceptual din cauza asta. si, pina la final, isi pierde toate liniile de ''studiu''.

porumboiu incearca sa construieasca noi limite pentru ''cinema observational'' , dar incercarea sa esueaza pentru ca de cealalta parte e toata constructia didactica pe care o face porumboiu.
cind urmareste activitatea lu cristi - filat, mincat acasa - intr-adevar, e cinema direct, pare ca observa, documenteaza o viata, a politistului. dar cind il pune in diverse circumstante din care el insusi sa invete valoarea si greutatea cuvintelor si a faptelor (si, pina la urma, sa invete cum sa-si disciplineze constiinta in functie de ceea ce are de facut, in functie de meseria sa! ceea ce incearca sa ii arate sefu, anghelache, ii ca ceea ce il defineste pe el e meseria de politist, astfel ca toata fiinta sa trebuie sa fie in acord cu principiile lui a-fi-politist), atunci nu mai e cinema-observatie. e prefabricare, dar nu in sens postmodern, de reluare a unor situatii din alte filme, ci in sens de manipulare a povestii si a vietii personajelor in asa fel incit tu, autorul, sa poti sa iti edifici o teorie. si haneke face asta in funny games, dar acolo e o situatie coerenta: de la un cadru la altul nu schimba sistemul de referinta al personajelor si al cinematografiei in genere. pe cind porumboiu de la o secventa la alta il schimba. ba vrea observatie si document, ba insceneaza personajului (si spectatorului) tot felul de situatii incit sa ii arate ca statul e putere. problema e ca si ca el, autorul, e putere. asta se vede in film in toate inscenarile de care ziceam. si cind arata puterea autorului, porumboiu nu o face ironic (critic), e chiar serios in toata treaba asta (de unde ma gindeam ca o facut-o, poate, inconstient)! seriozitatea sa (ca autor de film, drept creator al lui anghelache) in relatie cu derizoriul cazului pare dintr-o alta lume!
in funny games e o continua inscenare in care personajele si autorul sint de o parte si spectatorul e de alta parte. inscenarea e atributul cinematografic major despre care, treptat, filmul chiar il face constient pe spectator si, astfel, il indreapta spre registrul corect de citire a povestii. pe cind aci te ameteste intre cele doua planuri, fiecare trebuind sa dea seriozitate si noblete celuilalt.

apoi,
ok, vrea sa discute problema timpului obiectiv sau subiectiv. in regula. intr-un film care vrea sa interpreteze realitatea, nu lasi incadrarile tale sa vorbeasca, lasi numai ''realitatea'' sa vorbeasca. nu faci din mijloacele tale cinematografice - plasarea personajelor in cadru sau lumina - semne care propun sensuri pentru realitatea discutata. in secventa finala - celebra filmare continua de 18-20 de minute - nu il pui pe cristi in cadru sau in afara cadrului in functie de ceea ce urmareste anghelache in actul maieutic pe care il monteaza in birou. adica tu, ca autor, te retragi complet din peisaj, incerci sa neutralizezi prezenta ta (judecata ta), lasi personajele sa ''se judece'', sa isi gaseasca ele sensurile si caile, cit mai ''liber'' posibil. or porumboiu nu face asa ceva. de-aia mie imi pare ca si discutia despre timp e una falsa si discursul despre Putere e falsificat de pretentiile pe care autorul le are, de seriozitatea sa, de didacticismul sau in relatie cu realitatea (obiectiva) pe care vrea sa o discute.

falsitatea ''realitatii'' (cinematografice, evident) falsifica personajele. si discursul despre cinema cade (titlul filmului e plin de pretentii si e extrem de pretios - politist, adjectiv. si vine cu explicatia ca in sintagma ''film politist'' se intimpla asta si asta) - cind tarantino discuta despre cinema si despre gen chiar lucreaza cu conventiile genului, le discuta, le re-pozitioneaza, le diseca... porumboiu nu face asta. filajul lui cristi nu e filaj de ''film politist'', filajul sau naste banuieli (vinzatoarea de la magazin il intreaba ce vrea, de ce sta p-acolo toata ziua), filajul sau e fara rost, la fel ca si motivele pe care el le aduce procurorului pentru a-si sustine dorinta de a nu face flagrant (ca a vazut el nustiuce in praga - pentru un tip care a facut politia asta e un argument nul dpdv al puterii persuasive.... la fel cum, pentru un tip care intra la academia de politie cu examen de gramatica, e cam ciudat sa nu stie cine se ocupa de stabilirea regulilor de vorbire, si asa mai departe).

filmul nu se imbina, propune lucruri, cauta, dar nu atinge tintele propuse. e ca un joc de domino montat de autor, insa din orice parte porneste iuresul caderii pieselor, nu ajunge la un rezultat valid.