[zxcvbnm]

“Orgia formelor fără fond – sau aproape”. Încă o dată cineva a încercat să lovească transversala criticii ca Ronaldinho cu mingea, dar balonul avea o tăietură şi era umplut cu pietre. Şchiopătând ca little Forrest Gump după entorsa căpătată, îşi încarcă flinta prolixă cu gloanţe pro-cinema(-pro) şi împroaşcă Avatarul din toate poziţiile. Mai iute ca moartea curge plumbul din ţeava aburindă, un material rulant de motive “furate ca roata sau redescoperite ca apa caldă” din (dragii) părinţi ai SF-ului, faţă de care filmul nu-i decât o biată pastişă.
Astfel, ajungi să crezi că nu avem decât un bazin 3D umplut cu forme fără fond, (sau aproape), iar bombasticul “orgie” vrea să-ţi dea impresia unor troiene de absurdităţi şi motivaţii ingenue.


“Fără nici o motivaţie de fond, pe lângă cea imediată a opţiunii pentru genul S.F. în locul celui istoric”, filmul ratează (?!), astfel, şi tema ecologică cea fără de paşaport galactic.


“Singurele sclipiri de originalitate apar strict la nivelul unor detalii de ordin "tehnic", dar şi acolo sunt dezvoltate cu mai mică sau mai mare stângăcie ...” – vedem că nici la capitolul tehnic Avatar nu ridică ştacheta peste medie, ca Nicu Vlad gantera. Stingând (astea) singurele sclipiri de originalitate ajungem chiar să credem în subtitlul bacanalei formelor fără fond, postulate.


“Lipsa de originalitate se regăseşte şi în alte planuri ...” – ha, banalitatea mineralului-energie, dilemă rezolvabilă (?!) căutând “colea în vecini”. Însă orice elev de clasa 9 ştie că nu se găsesc “imense resurse” pe lunile lui Jupiter şi nici pe Lună. Doar cine nu a prea dat pe la orele de geologie & biologie are îndoieli asupra unicităţii&originalităţii peisajelor din film şi asupra lumii vii nou-create.


“Şi totuşi, exact când mai era puţin până la izbânda abordării cu duhul blândeţii, nemernicul de colonel îşi pierde răbdarea ...” se impută scenariului. Probabil ar fi trebuit să nu mai aştepte negocierile între sindicate şi să treacă la măsurile de sacrificiu. Dar atunci am fi auzit altceva: însăşi plotul central al folosirii avatarurilor pare neverosimil în pripeala renunţării la diplomaţie. Din diferite unghiuri semantice “improbabilităţile logice” ale scenariului, care se prăbuşeşte ca soţii Ceauşescu în faţa rafalelor pro-cinema ale plutonului critic, cad şi ele precum cartuşele goale.


“ ... ci chiar include elemente de strategie şi tactică decisive pentru deznodământul confruntării. Păcat, numai, că nu ni le oferă şi la nivelul unor strategii şi tactici cerebrale! ”. Poate că nu a existat un co-scenarist profesor la United States Military Academy West Point, dar este iresponsabilă ideea că dirijarea regizorală a luptei finale n-a avut raţiune. Strategia forţată de conjunctură a colonelului care se lasă pradă pulsiunilor nu ţine de “regizorul” Cameron.


“... Tu cum ai fi făcut...?" Răspunsul e elementar de simplu - şi constă în ceea ce numit adevărata creativitate: NU ŞTIU! ...” e o logică ce se vrea atât de firească, însă e o reducţie circulară. “Adevărata creativitate” constă în a nu ştii ce urmează să creezi, să fie o turnură neaşteptată. “Nu ştiu ce aşteptam de la el, dar ştiu că ar fi trebuit să fie o soluţie la fel de firească, însă complet neaşteptată!” – imposibilitate logică, după umila mea părere, căci dacă era (totuşi) la fel de firească (Firesc = conform aşteptărilor, cum era normal să fie), nu avea cum să (mai) fie complet neaşteptată. Iar regula cardinală a dramaturgiei, (uneori) analoagă cu arta poetică, este dă-i cititorului ce vrea [acum nimic, ştiu!], dar într-o formă nouă, care include un discurs nu neapărat neaşteptat (la nivel de idee, căci “tot ce pare nou este vechi”), ci mai mult mai nivel de formă, de haină lexicală, iar dacă doi nasturi ţi se pare că i-ai mai văzut şi la haina aia prăfuită din vitrină nu-i nimic, pentru că plasticul nu se va mai inventa a doua oară.


“Recunoscând, în mare parte, toate aceste limite, apărătorii filmului ...” nu e echitabil să se traseze graniţa asta cu apologeţii şi defăimătorii. Este o linie trasată de un creion răuvoitor. Aşa numiţii apărători (cinefili obişnuiţi) au reacţionat la pretenţiile “elististe” ale unor critici ce au desfiinţat filmul, legându-se exclusiv de închipuitele picioare de plastilină ale scenariului.


“ ...un scenariu mai complicat (sau cu pretenţii artistice mai înalte) ar fi perturbat percepţia spectacolului". Nimic mai fals! ...” – cum filmul avut destinaţie spectatorul obişnuit, masele [(nespecialiste) cum aruncă cu emfază “cei care au văzut mai mult de 15(00 de) filme”], NU s-ar fi dus în număr atât de mare, bunic de mână cu nepot, să vadă şi să revadă un film (SF de anvergură) cu un scenariu complicat, profund (mai mult sau mai puţin) gen K-Pax sau Blade Runner.


“Un alt pretext apelat întru proslăvirea "Avatarului" ...” – nu cred că sunt atât de mulţi oameni care “proslăvesc” Avatarul, ci mai degrabă sunt indignaţi de virulenţa cuţitului înfipt până în prăsele în gâtul lui Cameron şi a produsului său. Iar atunci când un om se “miră” de nimicnicia atribuită “bucuriei” lui de către 2 critici de film, reacţionează prin “mie mi-a plăcut”, stârnind tăişuri lexicale de neimaginat din partea celor din urmă – catalogarea drept “fani”, “proslăvitori”. Nedrept & deloc fair-play.


“E o nouă capcană: tocmai că în science-fiction, şi mai ales în fantastic, stratul realist trebuie neapărat să fie riguros şi raţional, spre a putea servi ca suport solid pentru produsele imaginare ale fanteziei, conferindu-le credibilitate ...” cât se poate de adevărat, însă timbrul ăsta trebuia lipit pe alt plic. Există substrat realist în Avatar, iar motivaţia scenariului (previzibil) este cât se poate de argumentată astronomic.


“E oare cu putinţă ca un regizor să-şi merite reputaţia de vizionar, în condiţiile în care gîndeşte atît de convenţional (şi nu doar ca "filozof", ci şi ca povestitor)?” spune un mai tânăr critic, după ce în prealabil se leagă de subţirimea scenariului. Însă nu-şi dă seama că reputaţia de vizionar a “regizorului” se leagă mai puţin de calitatea de scenarist şi mai mult de alte nuanţe ale titlului de filmmaker.


Se mai întâmplă să vizionezi filmul fără să fi impresionat nici măcar de revoluţia tehnică. “N-a fost să fie însă şi avatarul meu, al spectatorului Popescu ...” (CT Popescu).
Să contorizezi minut după minut ba o temă a la Stanistaw Lem, ba un furt din nu mai ştiu care alt autor SF îţi răpeşte trăirea sinceră a deschiderii unei noi cutii a Pandorei din care răsar nu portocale şi ciocolată la fel ca de Crăciunul trecut, dar idei (vechi) la care te bucuri deloc mai prejos.


O altă bazaconie bibliografică este menţionarea lui Karl May prin romanul Winnetou şi nu numai, în care haiducul Old Shatterhand ar avea rolul lui Jake Sully. Tot lui CT Popescu îi vine această asociere deloc potrivită.
Pentru că Old Shatterhand nu s-a dus în Vest cu intenţii de a căsapi indienii, fiind întotdeauna frate cu indianul, încă dinainte de a-l cunoaşte personal. Apoi, el nu a rămas în mijlocul familiei de indieni (apaşi), trecând doar ocazional în vizită. Şi iar, NU s-a aliat cu indienii pentru a alunga “feţele palide”din prerie. Nu s-a dus în Vest pentru a exploata vreo resursă, de orice fel ar fi fost ea, ci doar pentru plăcerea călătoriei.


“The suspension of disbelief este miza oricărei opere de artă - să te facă să te pierzi voluntar în lumea ei, trecând peste orice.” dăinuie remarca lui CTP şi mare dreptate are, cu toate că spiritul său analitic, percutant, cu fruntea încreţită de îndoială nu poate să leviteze în orice condiţii.


Moda de aţi plăcea experienţa cinematografică a Avatarului este contrată dur de eleganţa lingvistică prin care unii critici desfiinţează scenariul, iar nota de toxicitate a verbului lor este direct proporţională cu numărul celor care (încă) mai ştiu să se bucure ca un copil.