[Windom]

Cu cîteva zile în urmă postase cineva un comentariu la The Hurt Locker, afirmînd faptul că americanii nu sînt în stare să treacă peste patriotismul lor de prost gust şi că nu au realizat niciodată un film care să critice, mai mult sau mai putin pe fata, această atitudine. E drept, astăzi puţini regizori s-ar mai încumeta să facă acest lucru. Însă dacă aruncăm o privire în urmă, vom observa că au existat cîţiva asemenea regizori cu „cojones” care s-au încumetat sa realizeze acest lucru, într-o măsură mai mică sau mai mare, mai în serios, mai la băşcălie, chiar daca prin asta si-au aprins paie in cap. Alex Cox şi al său Walker constituie unul dintre cele mai bune exemple. Chiar dacă l-a costat pînă la urmă cariera de regizor, Cox nu s-a codit şi i-a lovit pe americani acolo unde-i doare mai tare. Cu efect.
Filmul este povestea lui William Walker (Ed Harris), avocat, doctor, publicist şi (autointitulat) preşedinte al Nicaraguei pentru o perioadă de doi ani. Cu ajutorul unui afacerist veros, interpretat de Peter Boyle, ale cărui interese comerciale în Nicaragua erau periclitate, Walker preia cu forţa controlul acestei ţări (într-un mod foarte curios – practic „gaşca” lui de nelegiuiţi suferă înfrîngere după înfrîngere pe cîmpul de bătălie). Respectat şi admirat de către „armată”, Walker ajunge să fie privit în ţara natală ca un bufon, numai coaie, fără creier, implementator al unor principii morale de care se leapădă chiar el în cele din urmă (îndeosebi problema abolirii sclaviei – la început susţinător fervent al acesteia, apoi oponent, în condiţiile în care avea nevoie de sprijinul Sudului pentru a-şi duce planurile la capăt).
Filmul preia această biografie şi o transformă într-o farsă care degenerează, spre final, în haos total. Povestea este punctată de cîteva anacronisme simpatice (apar în cadru, rînd pe rînd, un pachet de Marlboro, un Mecedes, un exemplar din Newsweek ori People, cu Walker pe copertă) ce culminează cu lovitura de graţie finală, detractată de mulţi, genială în opinia mea – o secvenţă în care un elicopter militar american aterizează şi-i culege pe „eroii” noştri rămaşi în viaţă după masacru, scenă ce aminteşte de evacuarea ambasadei americane din Saigon, care a marcat finalul războiului din Vietnam.
Cu o coloană sonoră aparte, marca Joe Strummer, Walker este unul dintre cele mai originale filme ale anilor 80, dar şi unul dintre cele mai controversate, hulit de unii, admirat (să nu zic adorat) de alţii, depinde din ce parte a baricadei este privit. Este o dovadă că şi americanii sînt (erau) capabili de autoironie şi autocritică. Astăzi probabil că nu ar mai fi posibil un asemenea film.