[Pitbull]

Povestea lui Pandorahontas: "Avatar"
Orgia formelor fără fond - sau, aproape...

Numeroşii apologeţi ai mult-trâmbiţatului eveniment cameronian al deceniului mira-s-ar foarte, presupun, să constate ce deserviciu imens i-au făcut - şi dintr-un motiv cât se poate de simplu: tentativele lor de a legitima acest super-show vizual cu picioare de lut n-au reuşit decât să rânduiască frumos, ca la poligonul de tir, toate scuzele-ţintă pe care să le ia la ochi o pledoarie solid argumentată pro-cinema - un cinema care să însemne şi fond, nu numai formă...
Toată lumea e de acord că povestea e simplistă şi liniară - aş merge mai departe cu severitatea, spunând: o colecţie de clişee, pastişe şi autopastişe, adunate într-un ansamblu complet previzibil. La un prim nivel, nu e nimic altceva decât o semi-parabolă a colonizării diverselor continente şi regiuni terestre, de la pieile-roşii la azteci, sau de la aborgienii australieni la moţii din Roşia Montană cărora li se pregăteşte dislocarea pentru a se intoxica Apusenii cu cianuri - un prieten îmi spunea azi că lui i-a adus aminte cel mai mult de Pocahontas. Fără nici o motivaţie de fond, pe lângă cea imediată a opţiunii pentru genul S.F. în locul celui istoric, povestea se translatează pe altă planetă, dând astfel semnalul conceperii unei lumi imaginare - subcategorie extrem de semnificativă a domeniului science-fiction. Regăsim nenumărate motive (furate ca roata sau redescoperite ca apa caldă), din Robert E. Heinlein, Brian Aldiss (în special "Hothouse" şi trilogia "Helliconia"), Ursula K. LeGuin ("The Word For World Is Forest" - şi multe altele dintre lumile plăsmuite din imaginaţia ei), Serge Brussolo (subiectul "planetei vii", tratat pe larg în «La Fièvre»), Stanislaw Lem (tema "planetei inteligente" - din "Solaris", evident!), şi câte, şi mai câte... Singurele sclipiri de originalitate apar strict la nivelul unor detalii de ordin "tehnic", dar şi acolo sunt dezvoltate cu mai mică sau mai mare stângăcie - de exemplu: coada n'avi-lor, care nu e formată din păr (acesta lipsindu-le cu desăvârşire), ci din prelungiri nervoase destinate contactelor de comuniune telepatică - ceea ce, însă, nu justifică faptul că se nasc cu ea gata împletită precum cosiţa Cosânzenei, sau că podoaba lor capilară e plantată şi aranjată întocmai ca ale pământenilor din diverse culturi; şi nu e decât un prim exemplu.
Lipsa de originalitate se regăseşte şi în alte planuri, de o natură mai degrabă referenţială: Cameron îşi începe filmul cu un rip-off după "Aliens" şi, culmea, îl încheie în aceeaşi... cheie - cu deosebirea că aici antagonistul, nu eroul, foloseşte un costum robotizat. Ca să nu mai vorbim de banalitatea "mărului discordiei": un mineral unic în felul lui, care ar rezolva pe vecie problema energiei pe Terra. Dacă n-am întâlnit deja motivul ăsta în cinci sute cincizeci şi cinci de SF-uri, în nici unul nu l-am întâlnit! (Ca să nu mai vorbesc de improbabilitatea logică: pentru a ajunge pe o planetă din alt sistem solar, ai de rezolvat atâtea probleme tehnologice, încât e de la sine înţeles că un mizilic ca energia s-a soluţionat de mult - plus imensele resurse care ne aşteaptă colea în vecini: pe Lună, în centura de asteroizi, pe lunile lui Jupiter şi ale lui Saturn, şi aşa mai departe (unde "departe" = "aproape"). Greu era să-şi pună mintea la contribuţie şi să găsească un interes pe cât de inedit, pe atâta de acceptabil logic, pentru a-i lua pe n'avi din habitatul lor şi a-i deporta în bărăganul pandorian.
...Şi de ce "Pandora"? Nu numai că-i un nume folosit până la suprasaţietate, dar nici măcar nu corespunde conotativ cu ceea ce se va întâmpla acolo - decât, cel mult, la nivelul unui cenaclu S.F. de gimnaziu, unde copiii abia învaţă să se deprindă cu împrumutarea onestă şi corectă a motivelor mitologice. La fel stau lucrurile şi cu alte denumiri, ca ferocele "thanator" (adică: "de-petrecanie-făcător"), sau ridicolul "improcurabiu", un artificiu lexical care ne duce cu gândul la cafeaua şi kentanele de pe vremea lui Ceaşcă.
Nu mai insist asupra faptului că protagonistul nimereşte taman peste prinţesa moştenitoare a tribului, fiica preşedintelui şi a papesei (alt clişeu politico-administrativ-telenovelistic), deja promisă succesorului la putere (nu ştiu dacă-s doar angoasele mele existenţiale la mijloc, dar Neytiri seamănă cu Nichituş, mai ales la ochi şi la pomeţi, ceva de speriat!), astfel încât să fim siguri că povestea lor de dragoste, care va surveni la fel de inevitabil ca faptul că după noapte vine zi cât ai vrea în loc s-o ţii, va produce şi acest gen de complicaţii. Se mai impune să reţinem şi lipsa de logică intrinsecă a poveştii la nivelul motivaţiilor: ştim că s-a investit enorm de mult (timp, bani, mijloace, eforturi) în abordarea "diplomatică" a băştinaşilor, pentru a-i cruţa de o intervenţie coercitivă (care ar fi făcut rău la imagine) - acesta fiind, în fond, însuşi sensul plotului central, al folosirii avatarurilor. Şi totuşi, exact când mai era puţin până la izbânda abordării cu duhul blândeţii, nemernicul de colonel îşi pierde răbdarea şi hodoronc-tronc trece în ofensivă beligerantă - plus ponciful potrivelii în timp: buldozerul dă năvală exact în locul şi-n momentul relaxării post-coitale.
Aşa că, în cele din urmă, avem parte de-o ditamai lupta lungă de aproape o oră - şi, ce-i drept, excelent filmată. Practic, numai pentru acel show final merită să suportăm şi pelteaua de o oră şi patruzeci de minute dinainte; ar mai fi de remarcat şi faptul că, mare minune, Cameron nu se rezumă doar la ciocniri cantitative (cum făcea Peter Jackson în bătălia finală din "Lord of the Rings"), ci chiar include elemente de strategie şi tactică decisive pentru deznodământul confruntării. Păcat, numai, că nu ni le oferă şi la nivelul unor strategii şi tactici cerebrale!
Per ansamblu, întregul scenariu e structurat atât de mecanic şi steril, încât toate "puştile cehoviene" de pe parcurs îşi telefonează detunătura încă de la prima apariţie, începând cu acei rinoceri-ciocan imuni la proiectile şi care vin-vin-vin calcă totul în picioare, continuând cu super-păsăroiul roşu-bălţat (i-am uitat numele) care-şi anunţă rostul încă din replica "s-a întâmplat doar de şase ori de la Primele Cântece", şi terminând cu descoperirea lul Grace Augustine despre "planetă ca reţea" - moment din care ştim deja, fără putinţă de tăgadă, cum se va rezolva totul. Comentând asta cu un coleg, la ieşire, omul mi-a replicat: "Bine, dar aşa era firesc să se întâmple! Tu cum ai fi făcut...?" Răspunsul e elementar de simplu - şi constă în ceea ce numit adevărata creativitate: NU ŞTIU! Dacă aş şti, ar însemna că scenariul e previzibil - sau că eu sunt mai bun decât Cameron. Nu ştiu ce aşteptam de la el, dar ştiu că ar fi trebuit să fie o soluţie la fel de firească, însă complet neaşteptată! Asta înseamnă să ai cu adevărat idei - şi nu numai atât: este o regulă cardinală a dramaturgiei de film: dă-i spectatorului CE VREA, dar într-un mod NEAŞTEPTAT!
Recunoscând, în mare parte, toate aceste limite, apărătorii filmului înaintează ipoteza că, pentru un asemenea spectacol al efectelor speciale, ar fi de ajuns o poveste simplă şi uşor de urmărit - nu e nevoie de complicaţii şi nici de ambiţii elitiste. Nu le pot răspunde decât că fac varză din criterii şi valori: simplu nu e totuna cu simplist, după cum nici complicat nu echivalează cu complex. Cultura science-fiction (ba chiar şi cea mainstream) bubuie de proze şi filme pe cât de simple, pe atât de fascinante - de tipul: "cum i-o fi venit ideea asta...?" Mai concret spus, subiectele slabe sunt simpliste şi complicate inutil, la antipozi situându-se cele simple şi în acelaşi timp complexe cu eleganţă (îmi vine în minte fascinantul «La Planète sauvage», de René Laloux, pe un scenariu scris împreună cu Roland Topor, după Stefan Wul - cu cât e mai simplu, şi totodată mai creativ, decât simplist-îmbârligatul script al lui Cameron...!)
Îmburdându-se în această fundătură, fanii cu ştaif ai "Avatarului" ignoră un principiu estetic esenţial al cinematografului de calitate: echilibrul oricărei opere se bazează pe proporţionalitatea între fond şi formă. E rudimentar şi semidoct să susţii că sofisticarea spectaculară ar justifica schematismul povestirii, la modul: "un scenariu mai complicat (sau cu pretenţii artistice mai înalte) ar fi perturbat percepţia spectacolului". Nimic mai fals! Dimpotrivă: cu cât elementele formale sunt mai ambiţioase, cu atât ele au nevoie de o bază mai solidă (şi nu neapărat greoaie, dificilă sau pretenţioasă) - altfel, vor glisa fatalmente spre orgia formelor fără fond, exprimată prin termeni consacraţi deloc măgulitori: histrionism, cabotinărie, kitsch.
Un alt pretext apelat întru proslăvirea "Avatarului" ar fi falsul argument împotriva credibilităţii - în ideea că ecranul, mai ales în context SF, ar înghiţi orice, criteriile realiste având doar o relevanţă minoră. E o nouă capcană: tocmai că în science-fiction, şi mai ales în fantastic, stratul realist trebuie neapărat să fie riguros şi raţional, spre a putea servi ca suport solid pentru produsele imaginare ale fanteziei, conferindu-le credibilitate - altfel, rezultatul nu va mai fi nici SF, nici fantasy, ci mai degrabă absurd, suprarealist sau dadaist (ceea ce n-ar fi deloc rău, cu condiţia să se fi ajuns acolo cu deliberare, nu rătăcind drumul!)
În fine, ar mai fi multe de spus, dar ca să ne înscriem într-un spaţiu adecvat subiectului, mă rezum la a conchide că, din toate aeste motive, scenariul rămâne subţire şi neconvingător, regia se situează în zona mediană a unui profesionalism corect şi sigur pe sine, iar principalele virtuţi ale filmului rămân cele strict vizuale. Într-adevăr, imaginea are stil, creativitate plastică şi forţă expresivă, iar efectele speciale duc tehnica C.G.I. cu încă un pas înainte - apropiind inexorabil momentul pe care de ani de zile îl aştept cu atâta speranţă: acela al blazării în faţa acestor tours-de-force tehnice, care să redeschidă din nou calea adevăratelor explorări de fond.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 decembrie, 2009
Bucureşti, România