[Windom]

Un horror în adevaratul inteles al cuvîntului

Am încercat să creez o atmosferă cît mai potrivită pentru vizionarea filmului, pentru ca efectul să fie garantat. M-am uitat la el „during the graveyard shift” (între 1 şi 3 noaptea) în clădirea muzeului unde lucrez (una dintre cele mai vechi clădiri din oraş, situată într-o zonă destul de izolată, la periferie). Alone. Şi efectul a fost cel aşteptat – it scared the shit out of me. De obicei nu reacţionez în felul ăsta la filmele horror, dar ăsta chiar mi-a dat fiori. Ultima dată cînd m-am simţit aşa a fost cînd am văzut BWP. Şi a fost o senzaţie binevenită, de mult aşteptam un horror care să-şi îndeplinească misiunea cu brio...
De ce funcţionează Paranormal Activity atît de bine? În primul rînd pentru că, la fel ca în cazul BWP, este foarte realistic. Apoi, pentru secvenţele filmate noaptea, de pe trepied, atunci cînd vedem ceea ce eroii nu văd. Chiar şi în prima noapte, cînd practic nu se întîmplă nimic, zgomotul ăla de fond îţi dă fiori. Există cîteva scene aproape insuportabil de privit, atît e de mare tensiunea (vezi scena în care tipa se ridică din pat şi stă acolo pur şi simplu ca o momîie cîteva zeci de minute bune uitîndu-se la tip, ori scena statică în care eroina dispare în coridorul întunecat şi tu poţi doar să-ţi imaginezi ce se întîmplă acolo). O altă asemănare cu BWP o constituie modul în care este orchestrată teroarea. Puţin în primele zile, apoi o doză mai mare, pentru ca în final să ajungi să te temi tu ca spectator să fii martorul a ceea ce ştii dinainte că va fii practic ultima noapte...
Actorii se descurcă foarte bine tocmai pentru că nu „joacă” ci „trăiesc” evenimentele – din nou, realismul despre care vorbeam.
Ceea ce e cel mai important e faptul că Paranormal Activity demonstrează, din nou, faptul că, atunci cînd vorbim de horror, cu adevărat importante în crearea atmosferei filmului sînt tăcerea, aşteptarea şi nu efectele speciale retarde sau sperieturile de 2 lei. Filmul sfidează complet normele Hollywood-ului atunci cînd vine vorba de horror – efecte speciale costisitoare dar fără „efect” ori mişcări ameţitoare de cameră ce nu au nici un sens, toate pentru a masca lipsa de imaginaţie... Cel mai bun exemplu îl avem dacă comparăm un asemenea produs tipic Hollywood-ian, Drag Me To Hell, realizat cu un buget enorm (bănuiesc) şi prezentul film – realizat pe bani puţini dar cu cap. Nu zic că Drag Me To Hell e un film slab, dar pare mic copil pe lîngă Paranormal Activity...
Cei care, de obicei, nu savurează asemenea senzaţii, din tagma celor care au ridiculizat şi BWP, vor considera filmul plictisitor şi neinteresant. Pentru mine însă rămîne cel mai bun horror pe care l-am văzut anul ăsta şi unul dintre filmele horror de top realizate în ultimii ani.