|
Pai asta e esenta postmodernismului: regurgitarea, reinterpretarea! Si nu e deloc usor de facut...
De acord, Tarantino e pasionat de cinema si-si pune personajele sa discute despre regizori si filme, dar aici e nitel mai mult - fiecare act emuleaza un gen cinematografic si referintele nu-s simple name-dropping-uri ca-n PF, de exemplu, ci au legatura directa cu plotul.
Cinema-ul e personaj principal al filmului - ofera atat miza cat si solutia si, in fond, cine spune ca un film despre cinema are nevoie de incarcatura emotionala? Unul dintre marile filme despre cinema, The Player, e dur, rece si nemilos. Unul dintre cele mai percutante, State and Main, e muscator si golit de emotie. Iar unul dintre cele mai amuzante, After the Fox, nu are absolut nimic serios. Chiar nu cred ca seriozitatea si emotia sunt conditii sine qua non.
|