[Pitbull]

Pe drumul spre popcorn-movies: "Ho-ho-ho"
...sau, mai bine zis, un film-cu-floricele

*** ATENTIE! Contine câteva posibile spoilere ***

Nu are prea mare importanţă cum s-a născut în virtual personajul "Pitbull", cel care scrie aceste rânduri - dar e semnificativ, în contextul de faţă, că la origine a stat Arella, acea reprezentantă a rasei care m-a făcut să descopăr atât pitbullul canin, cât şi pe cel interior: a primit-o, în 1998, Collins, în semn de recunoştinţă că jucase rolul de "verigă lipsă" în lanţul cauzal care a dus la descoperirea, debutul şi gloria uluitoarei vedete PRO-TV, cu vârsta de-o cifră, pe nume Iulia Stănescu, din emisiunile cu "Magicianul" Marian Râlea - aflată, acum, pe dulcile plaiuri americane.
Bogdan Iancu este numele noii descoperiri juvenile a companiei PRO - şi, într-adevăr, face toţi banii! Conversând azi despre admirabilele lui date actoriceşti, producătoarea Alma Sârbu îmi împărtăşea entuziasmul tuturor de a-l fi găsit, cu ocazia castingului pentru acest film, şi hotărârea lor de a-l exploata la maximum. Îmi exprim speranţa că verbul a fost folosit la modul semi-figurativ - şi va avea loc, mai degrabă decât "exploatarea", o colaborare echilibrată şi adecvată vârstei şi candorii micului actor (căci în urmă cu zece-doisprezece ani am avut ocazia să văd cum toată familia Stănescu, din motive obiective şi pentru care nimeni nu poate fi acuzat, trăia din munca pe brânci a micuţei Iulia, luată frecvent de acasă cu maşina pentru filmări lungi şi istovitoare, care i-au adus atâtea câştiguri profesionale, culturale şi financiare, cu preţul devorării unor hălci imense din copilăria ei - o tranzacţie faţă de care se impune întotdeauna maximă prudenţă...)
Într-adevăr, Bogdan se comportă nu numai în rol, ci şi în viaţă, cu o dezinvoltură, o expresivitate şi un farmec frapante, iar Jesús del Cerro are meritul de a fi reuşit să translateze pe ecran toate aceste calităţi, aproape neadulterate - spun "aproape" pentru că, din nefericire, persistă totuşi unele mici falseturi, a căror vină nu o poartă nici copilul, şi nici textul - ci presupun că metoda de lucru; se simte că, acordându-i deplină încredere, regisorul a comis totuşi greşeala de a-l pune din capul locului să rostească replicile aidoma - ceea ce cu copiii aflaţi la primul rol, oricât de înzestraţi, nu se prea face: de obicei, se merge pe improvizaţie tematică, după care, pe nesimţite, sunt insinuate în interpretare elementele riguroase ale dialogului (lăsându-se loc şi pentru spontaneitatea actorului neprofesionist).
Din fericire, însă, naturaleţea sclipitoare a lui Bogdan Iancu estompează decisiv aceste câteva asperităţi, reuşind să articuleze, în rolul Horaţiu, portretul complex şi mobil al unui copil sofisticat, cu personalitate şi umor - erou arhetipal al ambelor subgenuri: filme "de familie" şi "de Crăciun", cum din păcate ne-au cam lipsit nouă dintotdeauna, căci simulacrul de şcoală pe care l-am avut, îl avem şi cine ştie cât timp încă-l vom mai suporta, n-a fost niciodată în stare să genereze contingente de meseriaşi oneşti şi nepretenţioşi, capabili de a realiza filme de consum bine lucrate. În acest sens, "Ho-ho-ho" este un prim pas - cu implicitele sale bucurii şi tristeţi: bine că în sfârşit suntem şi noi în stare de-un "popcorn movie românesc" (sau "film cu floricele", ori "cu cocoşi", cum ar veni); şi păcat că n-am reuşit să fim atât de înţelepţi încât să învăţăm din greşelile altora (ceea ce, desigur, nu exclude şansa inteligenţei de a învăţa măcar din ale noastre proprii - Doamne-fereşte să cădem în neagra extremă a prostului care nu mai are nimic de învăţat, că le ştie deja pe toate!)
S-o luăm, dar, cu începutul. Story-ul iniţial aparţine talentatului scenarist Gabriel Andronache, remarcat în special prin colaborările cu Marian Crişan - atât la "Amatorul", cât şi, mai ales, la "Megatron" (unde, din păcate, a fost omis pe generic - poate de jenă că scenariul său iniţial, rotund şi închegat, fusese amputat degeaba la jumătate, rămânând şchiop şi neîmplinit cum îl ştim). Finanţat ca atare de către C.N.C., scenariul a fost apoi completat de Bogdan Mirică - rezultatele fiind şi mai bune, şi mai rele. Premisa lui Andronache era construită cât se poate de corect şi generos: dacă un băiat care mai crede în Moş Crăciun se pierde de mama lui în mall? Dar dacă îi cere ajutorul tocmai unui hoţ deghizat în Moş Crăciun? Pe acest eşafodaj, Mirică a mai adăugat "carne", inserând diverse personaje secundare, sub-ploturi şi motivaţii - ceea ce e şi bine (fiindcă astfel acţiunea se dezvoltă şi se îmbogăţeşte conform reţetei comediilor de acţiune), şi rău (întrucât ansamblul devine vizibil haotic, dezechilibrat şi marcat de gratuităţi).
Spre exeplificare, e de ajuns să menţionăm doar câteva asemenea momente scoase din burtă:
- Secvenţa cu cei patru hoţi care se deghizează în Moşi Crăciuni în parcarea supermarketului. De ce? Numai ca să-i vedem cum dârdâie în chiloţi, strâmbându-se de frig. (Se impunea o minimă justificare, măcar ca pretext, a acelei travestiri în condiţii improvizate.)
- Se simte clar că scenariştii nu au gândit nici măcar în teorie un plan coerent al spargerii, construindu-i plotul numai în funcţie de momentele sale vizibile: acum forţează uşa, acum apar mergând pe acoperiş, acum ajung la sistemul de securitate, etc.
- Ion, Moş Crăciunul nostru principal, scoate din funcţiune sirenele sistemului de alarmă prin intermediul unei maşinuţe teleghidate cu cameră video încorporată - în loc s-o facă pur şi simplu cu telecomanda aceleiaşi! De ce? Doar ca să fie mai "interesant" (citeşte: ca să se complice degeaba).
- Mecanicii auto din parcare se chinuiesc la nesfârşit să repare maşina mamei lui Horaţiu, dând mereu cu stângu-n dreptul, arătându-ne tuturor ce prostălăi sunt, ba chiar făcând la un moment dat să-i sară motoru-n aer, cu capota aruncată cât colo. De ce? Doar pentru ca la sfârşit maşina să aibă un bot bălţat cu flori - şi să se strice din nou, spre a putea fi "reparată miraculos" de Moş Crăciunul cel pictat pe tramvai...
...şi aşa mai departe: elemente în sine, justificări firave şi disproporţii între scopuri şi mijloace. Discutând cu cărţile pe faţă scenariul, Bogdan Mirică mi-a explicat că a căutat să aplice criteriile specifice acestui gen uşurel prin definiţie - şi până la un punct are dreptate, desigur, dar ţin să subliniez că, mai ales în cazul comediilor de acţiune, eficienţa se bazează tocmai pe rigoare: totul trebuie să fie gândit şi motivat matematic, pe dedesubt, pentru ca haosul de tip burlesc să aibă atât un sprijin solid, cât şi un pol contrastant (e cea mai mare greşeală să confunzi dezordinea bufă de suprafaţă cu dezordinea interioară).
Cu alte cuvinte, cheia unei comedii, oricât de uşurele şi de trăsnite, stă tocmai în capacitatea ei de a se lua singură în serios - mai simplist spus: să nu se râdă la filmare, ca să se râdă în sală. De reţinut şi celebra definiţie: dacă genul dramatic dovedeşte că în cele mai grele condiţii spiritul uman învinge, comedia arată cum, până şi în cele mai fericite situaţii, natura omenească reuşeşte să se facă de băcănie.
O eroare de tip similar se remarcă şi la structura dramaturgică: deşi paradigma e aplicată, în linii mari, corect, la nivel de detaliu se aglomerează tot felul de secvenţe, acţiuni şi momenţele înşirate ca mărgelele pe aţă, urmând mai degrabă principiile consecuţiei decât ale cauzalităţii - ceea ce iarăşi scade tonusul epic, tocmai când acesta ar fi trebuit să fie susţinut încontinuu.
Acelaşi efect se datorează şi impreciziei cu care sunt stăpânite momentele de respiro - necesare, desigur, într-un film menit să fie atât de trepidant, numai că multe dintre ele degenerază în "burţi" şi, de unde aveau misiunea de a ajuta povestea să-şi tragă suflul, numai bine ajung s-o facă să şi-l piardă de-a binelea (atât în secvenţele de fugăreală fără nici o noimă prin mall, cât mai ales în cele unde personajele, când ţi-e lumea mai dragă, se aşează să stea de vorbă niţel - niţel mai mult...) Normal ar fi fost ca aceste interludii verbale să fie, dacă nu eliminate complet, în orice caz dinamizate la nivelul dialogului, sau împletite mai organic cu acţiunea, sau reduse mai aproape de replicile esenţiale - dar în nici un caz lăsate aşa: lungi şi prea puţin antrenante. Unde mai pui că taman o asemenea şezătoare în doi e cea care-l readuce pe Ion pe calea cea dreaptă: după ce se confesează heart-to-heart cu Horaţiu, ce să vezi, nu că el s-a răzgândit şi nu-i mai ajută pe hoţi să fure diamantul, că i-a zis băieţaşul (insistent) că nu-i frumos să furi (da, chiar aşa i-a zis!). Or, Mid-Point-ul unui film, suprapus adesea şi cu decisivul Point-of-no-return, constituie prin definiţie una dintre cele mai dramatice joncţiuni; o regulă elementară impune să fie articulată solid, pe multiple direcţii, cel puţin în planul acţiunii interioare, de ordin moral, dacă nu şi într-al celei exterioare. Dacă-l ratezi prin moleşeală, lăsându-l să plutească pe fluxul molcom al vorbitului de discuţii, nu trebuie să te miri că toată jumătatea a doua a filmului o ia cătinel în jos, şi începe să se instaleze plictiseala.
La fel de pernicios acţionează accentele moralizatoare din secvenţele finale. Sigur, un popcorn-Xmas-family-movie nu se poate termina decât vesel, optimist şi emoţionant pe toate planurile - dar când acest lucru, prin definiţie, se realizează în domeniul acţiunii, chiar nu mai are nici un rost ca personajele să mai şi debiteze şabloane de genul: "N-a fost singur...! A fost cu mine!" (Pam-pammm!) şi multe altele asemenea. Ar mai fi de menţionat personajul lui Gipu, bine inserat în poveste şi prost dus până la capăt (apare fix de două ori: o dată ca să se amorseze, a doua oară pentru a rezolva o situaţie care se putea soluţiona şi-n zeci de alte feluri - o formulă cam prea simplistă, pentru un personaj atât necesar cât şi ofertant, dacă stăm să ne gândim cum se insistă pe alte elemente, de ordin secundar). Pe de altă parte, putem accepta, cu îngăduinţă şi în spiritul Crăciunului (şi al inevitabilei corectitudini politice), chiar şi o apologie a ţigănuşilor hoţi de buzunare - dar când respectiva puştoaică travestită în băiat se relevă din primul moment ca o personalitate perfectă (bună, cinstită, prietenoasă, loială, spirituală, neprihănită, inteligentă şi intelighentă - de la "intelligentsia"), nici dracu' nu te mai crede - cu atât mai mult cu cât tomnai colea, în rolul principal, avem pilda unui escroc plin de sclipiri şi umbre, care are nevoie de aproape un film întreg ca să se ilumineze. Noroc că fetiţa Raisa Mihai are la rândul ei talent, salvând personajul măcar în zona interpretării - ceea ce din nou creează un sentiment de frustrare, cuplul dintre ea şi Horaţiu fiind generos şi meritând o dezvoltare mai amplă.
Din fericire, virtuţile scenariului sunt în bună parte valorificate (iar neajunsurile lui, atenuate) de regia lui Jesús del Cerro - în mod surprinzător, o alegere inspirată, dar şi explicabilă: cum bine ştim, în România avem două tipuri de regisori, tinerii din noua generaţie, formaţi în spiritul filmelor de conţinut, şi dinozaurii expiraţi - dar nici un profesionist mediu şi cinstit. Chiar dacă nu excelează la capitolul ritm narativ sau imaginaţie creatoare, spaniolul del Cerro are simţul plastic necesar pentru a compune o imagine vie şi proaspătă, în ton cu povestea, şi e clar că ştie să colaboreze cu actorii. Avem motive să ne bucurăm în special pentru popularul Ştefan Bănică jr., despre care cei ce s-au ostenit să-l cunoască şi dincolo de aparenţele ieftin-lucrative ştiu că e un actor profund şi complex, capabil atât de subtilităţi la nivel de fond, cât şi de complexităţi nebănuite pe palierul expresiv. Protagonistul lui nu e numai credibil, ci şi surprinzător, pe întreaga sa gamă de procedee comice. Indiscutabil, Bănică merita de mult un asemenea rol - şi e un adevărat paradox că i se oferă tocmai într-un film prin însăşi natura lui atât de facil.
La fel de bine stă şi restul distribuţiei - merită s-o menţionăm pe Alina Chivulescu, plină de căldură şi şarm în rolul mamei (amintind pe undeva de rolurile Mariei Rotaru de prin anii '70-80), ba chiar şi pe super-versatilul Valentin Teodosiu care ne rezervă o nouă surpriză: în această comedioară jucăuşă, e incomparabil mai ponderat şi stilizat decât în nenumărate roluri ce tare se mai voiau luate în serios, ca la Barna, Daneliuc şi pe unde se mai nimerea. Pavel Bartos se achită onorabil de rolul agentului de pază teribilist şi nătăfleţ, deşi dacă mai spunea şi a zecea oară, în prima jumătate de oră a filmului, cine e şi ce vrea (vorbind singur!), cred că băteam pe cineva - nu pe el, că n-avea nici o vină. Şi, în linii mari, tot restul distribuţiei îşi face datoria la fel de bine - de remarcat, totuşi, că şarjările caricaturale nu-şi găsesc întotdeauna justa măsură - în fond, nu e deloc uşor să fii cabotin cu măiestrie! Totodată, însă, artificialitatea de carte poştală ilustrată a ninsorii de butaforie, a decorurilor peste măsură de vesele şi a deciziei plastice de ordin general al filmului (foarte bună imaginea lui Adrian Silişteanu, în deplin acord cu scenografia bogată a Ancăi Perja şi costumele Adinei Bucur, apte să redea cu veridicitate şi gust kischul specific de sezon) funcţionează, reuşind să se justifice în cheia convenţiei crăciuniste.
Care convenţie, în fond, legitimează întregul film. Aşa cum arătam încă de la început, este un prim pas spre umplerea unui gol nedorit al cinematografiei româneşti actuale - şi nu numai: acela al profesionalismului de nivel mediu, cinstit şi fără veleităţi. Că se putea şi mai bine, nu încape îndoială - dar dacă tot bate la uşă Crăciunul, să fim optimişti şi să privim jumătatea plină a paharului, recunoscând: se putea şi mai rău!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17-18 noiembrie, 2009
Bucureşti, România