|
Am vazut [in sfarsit, da capo al fine] The Cook.... Un incredibil spectacol al grotescului care spune multe despre lumea in care traim. Nu subscriu unei afirmatii de mai sus, ca in spatele tampeniilor debitate de Albert Spica nu s-ar ascunde nimic. Or, tocmai asta-i spilul: Albert Spica domina acel spatiu, indiferent ca-i apartine sau nu, desi este un tip fara nicio substanta.
Oricum, traim intr-o lume in care predomina formele fara fond, in care Spica se impune exclusiv prin forta fizica, supunandu-l pe amantul luminat al sotiei sale. Totusi, ca orice sistem fara consistenta, dominatia lui Spica se prabuseste in final.
Un merit deosebit ii revine coloanei sonore, acele inserturi muzicale grave imi dadeau fiori, parca patrund pana in carnea ascultatorului si sfasie, precum cutitul bucatarului, contrastand cu momentele muzicale ale micutului spalator de vase, care interpreteaza Psalmul 50 al lui David [iar confruntarea Albert vs micutul spalator de vase ma duce cu gandul la David si Goliat, chiar daca baietelul nu il doboara pe Albert, se tine tare si nu ii dezvaluie locul in care s-au ascuns cei doi indragostiti].
Filmul lui Greenaway imi aminteste foarte mult de Ferma animalelor lui Orwell.
__________________
They say it's the last song.
They don't know us, you see.
It's only the last song if we let it be.
|