[Pashpix]

INTERVIU - Pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru - Horaţiu Mălăele
Chiar şi pe vremea "nesăbuitei dictaturi", eu am privit ca un copil la freamătul străzii, am avut propriile căderi şi convulsii, dar mi-am văzut de bucuriile şi de plânsul meu, ne mărturiseşte Horaţiu Mălăele, care s-a livrat pe deplin actoriei, alegând să fie freelancer, pentru a evita monotonia.

Împăcat, dar fără a-şi pierde ironia, îmbrăcat în costum negru dungat şi cu pălărie neagră de fetru, aşa cum arată Titel, personajul pe care îl joacă în filmul "Poker", Horaţiu Mălăele ne-a povestit cum reuşeşte un actor să îşi păstreze seninătatea, fără de care niciun rol nu i-ar veni bine, în vremuri tulburi. Neobosit, cu freamătul creaţiei unui nou personaj, actorul ne-a răspuns la întrebări printre scene, pe platoul de filmare de la Străuleşti.

Şi pe vremea unei nesăbuite dictaturi, actorul trăia în lumea spectacolului

Reporter: Cum aţi făcut comedie atâţia ani, în diverse perioade, care numai vesele n-au fost? Cum e să vă uitaţi în urmă şi să spuneţi: am râs în tot acest răstimp?

Horaţiu Mălăele: Nu ştiu dacă am râs mereu. M-am ocupat şi cu plânsul. Ţin minte că şi pe vremea unei nesăbuite dictaturi, actorul trăia în lumea spectacolului, a cărţilor, a marilor dramaturgi. S-a refugiat în lumea clasicilor, pentru că acolo era mai greu de umblat, depistat, de găsit eventuale lucruri în neregulă. Pe mine, ce s-a întâmplat acum, vânzoleala de după '89, tumultul ăsta inerent unei răsturnari de orânduire, nu m-a afectat atât de drastic. M-am uitat ca un copil la spectacolul străzii, al oamenilor, în care unii îşi reveneau, alţii cădeau, am avut convulsiile mele, mai mult sau mai puţin superficiale şi cu asta basta. Mi-am văzut de treaba mea, am continuat să-mi văd de cărţile mele, de bucuriile mele şi de plânsul meu. Evident că nu-mi este indiferent ce se întâmplă cu copiii mei, în ce societate vor trăi, dar cred că lucrurile se aşază greu, uneori nedrept de greu.

R: Ce rol are comedia, aduce ea o soluţie?

H. M.: Habar n-am; nu sunt un om al soluţiilor, al direcţiilor , pentru că... ce ştim noi, de fapt?

R: De ce aţi ales să puneţi în scenă piesa lui Georg Buchner acum?

H. M.: Vine pe lume un copil, pe nume Georg Buchner, în mijlocul unor evenimente istorice de memorie, scrie câteva piese, moare formidabil de rapid, buimăcind lumea dimprejurul lui şi de după el. Naivitatea şi candoarea i-au permis să aibă revelaţie şi adevăr şi puţin timp să o aştearnă pe hârtie. După ce am citit piesa, mi-am dorit să montez spectacolul şi să-l numesc, în loc de “Leonce şi Lena”, ca în piesa originală, “Leonce şi Lenea”, pentru că timpul contemplaţiei e unul necesar. E important să stai, ca să vezi că timpul curge alene, poate să ajungi să dai cu fruntea de pragul plictiselii, ca să simţi smoala asta a timpului care curge uşor, ca să-l poţi pipăi niţel. Altfel, luat de treabă , te uiţi la ceas şi zici, băi, ia uite ce chestie, au trecut 70 de ani, deja... De ce, dacă ne naştem liberi , ajungem sclavii unui anumit sistem, de ce acestă orânduială ierarhizantă, de ce un om trebuie să umilească un alt om şi el, la rândul său, să se lasă umilit de cineva de deasupra lui, de ce se creează barierele astea, de ce nu s-au găsit soluţii mai bune… Cineva întreabă, la un moment dat, în text: “cum am putea face chestia asta, să fim liberi?” Şi aceeaşi persoană răspunde: “am putea deschide un teatru”. Într-un teatru putem face orice, suntem egali şi totul este în regulă. Sigur că nouă, după ce am trăit cancerul unui sistem egalizator, ne este greu să mai vorbim curajos despre lucrurile acestea…

Un scriitor nu este vizibil aici, decât dacă vine de-afară şi nu este măsurat la adevărata sa înălţime, decât dacă moare

R: Aţi contribuit la debutul multor actori tineri, a căror valoare s-a confirmat, în timp. Cum sunt actorii tineri de-acum, ce au ei în plus sau ce nu au, faţă de colegii dumneavoastră de generaţie, de exemplu? Sunt acum, cu adevărat, mult mai multe opţiuni ca înainte?

H. M.: Cred că se face mai puţină şcoală şi pentru că marii noştri pedagogi de teatru au cam dispărut. Nu mai există o şcoală foarte bună, care să susţină un învăţământ de calitate şi să creeze nişte oameni pe măsură. Acum, cei tineri, de voie, de nevoie, învaţă ,,pe furate" încearcă să înveţe meserie schimbând roţile locomotivei din mers. Sigur, uneori au tolba goală, dar doresc să ştie. Nu o să cred niciodată în petardele care apar la televizor, în efemeridele pe care le vedem cu toţii. Cred în actorii care confirmă, care sunt longevivi, pentru că sunt atenţi, pentru că ştiu să se propună, să-şi drămuiasca existenţa. Am mare respect pentru actorii şi regizorii, pentru artiştii, în general, care îşi construiesc cu dibăcie cariera.

Marile talente artistice au fost nevoite să plece din ţară, pentru a li se confirma valoarea. Un scriitor nu este vizibil aici, decât dacă vine de-afară şi nu este măsurat la adevărata sa înălţime, decât dacă moare. E o dulce şi tristă fatalitate a artiştilor din România. Există şi situaţia în care actori foarte buni aici acceptă să joace în producţii proaste în străinătate, pentru că trăim în acelaşi sistem mizerabil financiar, de pe vremea comuniştilor. E firesc să încerce să se găsească soluţii, pentru că au familii, trebuie să dea mâna şi cu un mic compromis. Depinde de om, de cât de mult vrea să descalece, să se abată de la principiile sale.

R: Există o alternativă reală la soluţia actorului angajat permanent? Cât e de greu să fii freelancer aici, acum?

H. M.: Nu e foarte greu să fii freelancer. În străinătate nu sunt angajaţi "vieţaşi", aşa cum sunt aici, în teatrele de repertoriu. Pentru mine a fi freelancer înseamnă foarte mult. Pot tranzita mai multe teatre, pot juca unde sunt chemat, pot să cunosc regizori noi, să am prieteni noi, pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru. Pentru mine, faptul că pot juca la Teatrul Naţional, dar şi la Bulandra, la Teatrul de Comedie sau la Metropolis, e un lucru îmbogăţitor.

Un actor angajat nu se nărăveşte, dar intră într-o inerţie molcomă, monotonă, convenabilă, în sensul în care participă la viaţa artistică atât cât i se dă voie din partea autorităţii instituţiei şi cam asta e tot. Adesea se stârneşte o dihonie foarte mare atunci când un actor dintr-un teatru este chemat să joace în distribuţia altui teatru. Asta e un lucru rău, pentru că se fac distribuţii ciuntite. În loc să alegi din marea masă a actorilor distribuţia ideală, iei dintr-un cadru mic, o distribuţie mică. Teatrele de proiect sunt cele mai câştigate în această direcţie; acesta e viitorul.

R: Iată, un posibil proiect pentru un ministru de resort. Dacă aţi fi ministru al Culturii, aţi putea propune ceva concret care să susţină teatrul, mişcarea artistică în ansamblul ei, o nouă lege?

H. M.: Poate că aş găsi soluţii mai bune decât cele de până acum, dar un ministru al Culturii nu se poate ocupa numai de teatru... Plaja sa lucrativă e prea mare; e greu să se ocupe personal de toate domeniile pe care le are de gestionat. Apoi, Ministerul Culturii e căsătorit cu Ministerul Finanţelor şi cu cel al Muncii, aşa că pentru a gasi o solutie… Nu ştiu cine ar trebui să apere drepturile actorilor, dar părerea mea este că de modul în care se va face această mică revoluţie depind foarte multe.

Am încercat după '89, împreună cu mari actori ca Victor Rebengiuc sau George Constantin, să creem o lege a schimbării şi protecţiei. Uitaţi care-i situaţia acum, dacă în '89 erau 2.000 de actori în toată ţara, acum sunt 24.000, majoritatea în şomaj, ieşiti din toate şcolile particulare care s-au inventat între timp. Ei vor fi nevoiţi să "chelnărească", să practice diverse meserii, până vor putea să intre în teatru. La ce uşi să bată, atâta timp cât saţietatea este evidentă, cât timp teatrele sunt pline de actori? Nimeni nu le va deschide… Foarte trist…

R: Un regizor român vorbea, de curând, despre receptarea diferită a filmelor româneşti în străinătate şi aici, în ţară. Spunea că există o diferenţă de percepţie, alte chei de interpretare.

H. M.: Da, publicul român rămâne marcat de o anumită perioadă, evocată în filmele de context, în timp ce unor străini poveştile din scenariu li se par de domeniul ficţiunii. Vorbesc şi cu propriii mei copii şi când le povestesc întâmplări din perioada comunistă, au senzaţia că ascultă ceva inventat, că le povestesc bazaconii. Nimeni nu crede că un popor întreg a fost nevoit să trăiască într-o asemenea mizerie, într-un asemenea peisaj apocaliptic. De foarte multe ori, critica, în loc să fie maleabilă şi ductilă, să nu fie confiscată de o anume stilistică sau un anumit traseu, alege o manieră subiectivă de a prezenta lucrurile.

A fost o revenire, în istoria cinematografiei italiene, îl citez pe Alberto Sordi, care, prin anii '60-'70, într-un interviu luat la filmări ar fi spus: “nu ştiu dacă avem o cinematografie mare; dar avem, cu siguranţă, o cinematografie care e a noastră şi pe care o iubim”. Aşa cred că ar trebui să vorbim şi noi de cinematografia noastră: avem reperele noastre, premiile noastre, actorii noştri, ar trebui să avem şi orgoliul unei cinematografii proprii. Cu producţii mici, mari, aşa cum sunt ele acum, ea există.

Pe viitor ar trebui să se găsească soluţii financiare convenabile, pentru că avem trupe de profesionişti. Au venit şi actori străini încoace, oamenii s-au obişnuit să lucreze bine. Avem făcători de filme, actori, cred că singura problemă care rămâne e cea a scenariilor şi a banilor. Dacă s-ar găsi banii necesari pentru a face un film, în cel mai comod mod cu putinţă, s-ar găsi şi scenariile potrivite. Problema este, de fapt, a banilor.

Râdem, dar râdem trist

R: Acum scenariile presupun un buget mai mic, nu există curaj nici din acest motiv, asta sugeraţi…

H. M.: Da, nu poţi să-ţi faci curaj cu un buget limitat. Nici nu-i bine să te gândeşti la o mare producţie, ca să poţi rămâne optimist. Contribuţia CNC-ului e doar începutul. Probabil că aceste bugete mici au născut această stilistică, numită încă “minimalistă”, a filmelor româneşti. Există o defulare ciudată a unei societăţi care a ieşit din groapă. Râdem, dar râdem trist. Asta e modul nostru de a râde, în acest moment. Eu cred că piaţa de film trebuie să fie policromă, cu oameni care caută noutăţi sau rămân conservatori, cu extremişti sau oameni care fac lucruri nebuneşti, şi că din acest amestec se vor naşte, în timp, marile spectacole.

R: Ce rol jucaţi în “Poker”, filmul în regia lui Sergiu Nicolaescu?

H. M.: E scenariul născut din piesa lui Adrian Lustig, cu acelaşi nume, care se joacă la teatrul de Comedie şi care a fost adaptat pentru film. În producţia lui Sergiu Nicolaescu joc rolul unui personaj numit “Titel”, un îmbuibat al noului regim. E inedit, nu am mai jucat un asemenea rol, e o compoziţie bună a actorilor, sper să facem un lucru bun.

R: Ce pregăteşte regizorul Horaţiu Mălălele după debutul cinematografic “Nunta mută”?

H. M.: “Funeralii fericite”. E titlul temporar al viitorului film, dar cred că aşa va rămâne. Distribuţia va fi formată din actorii cu care am lucrat până acum, pe care-i cunosc şi cu care mă înţeleg foarte bine, plus un actor pe care nu l-am folosit în “Nunta mută”, care îmi place foarte mult şi care se numeşte Horaţiu Mălăele. În primăvară, dacă vom găsi banii necesari, sperăm să terminăm filmările, iar la sfârşitul anului viitor, să avem şi filmul.

Am fost invitat şi să joc într-un film care se va numi “Les oeufs”, semnat de un tânăr regizor, Jean Cristophe, după ce am participat la producţia lui Robert Guédiguian, “L’armee du crime”. Sunt invitat în Italia să vorbesc despre “Nunta mută”, un film care a avut cronici bizare aici, dar foarte bune în străinătate, fiind cumpărat de distribuitori din 27 de ţări.


Horaţiu Mălăele, oltean născut la Târgu Jiu, în vârstă de 57 de ani, este actor, regizor, caricaturist şi scriitor. A jucat de-a lungul carierei sale de actor în zeci de filme, dar a şi regizat trei: "Nuntă mută" (2008), "Pălăria" (2004) şi "Ministerul comediei" (1999) şi are în pregătire pentru anul viitor un nou film, numit "Funerarii fericite". În 1975 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, jucat în nenumărate piese la Studioul Casandra, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Bulandra şi Teatrul de Comedie.

A fost recompensat cu premii Uniter pentru "Mincinosul" în 1992 şi pentru "Unde-i revolverul?" în 1998. Mălăele este pictor şi caricaturist, e expus peste 3.000 de caricaturi în 36 de expoziţii naţionale şi internaţionale.