[PoliFanAthic]

E ceva adorabil la Summer (si nu ma refer doar la Zooey Deschanel), care face ca filmul sa depaseasca tendinta de anchilozare a povestilor de dragoste - si caut sa folosesc aceasta sintagma pentru ca mi se pare ca defineste cel mai bine atitudinea filmelor care prezinta fenomenul ca pe o serie de linii predefinite in care totul e la fel, mai putin oamenii care sunt implicati. Nu e ca si cum 500 ar incerca sa evite acest cliseu, ba chiar din contra, as spune ca incearca sa-l sustina, cautand sa creeze un inefabil fals in rolul pe care il joaca intamplatorul - chiar de nu o duce pana acolo unde a fost dusa de Serendipity sau chestiuni de genul.

Dar ce m-a facut sa uit aproape complet de aceste apasari este atmosfera deosebita a filmului, dinamica si umorul pe care este cladita o poveste, finalmente, draguta, cu doi protagnoisti extrem de simpatici. Maniera in care muzica reuseste sa complementeze filmul imi aduce aminte de alte indie-uri, gen Juno sau Little Miss Sunshine, si, ca in orice poveste de dragoste, joaca un dublu rol.

In plus, au fost cateva scene in care mai ca m-au trecut fiorii, probabil si fiindca a trebuit sa stau in primul rand si eram la doar doi-trei metri de ochii supradimensionati ai lui Zooey. Dar la fel, precum indicam mai sus, m-a deranjat filozofia sansei in jocul de-a amorul. E doar o frustrare de-a mea, nimic mai mult, caci altfel filmul este cat se poate de reusit.

P.S. Oare la noi vine pe ecrane? Sau trebuie relocat acest topic pe altundeva?