[Pitbull]

"Pandorum" - Paranoia lui Noe
Material ofertant, insuficient valorificat

*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***

După marea dezamăgire cu "District 9", discutam cu Collins şi alţi câţiva sefişti despre criza tot mai accentuată în care se afundă de vreo zece ani încoace genul SF. Cred că cel mai recent film science-fiction cu adevărat bun pe toate planurile a fost primul "Matrix" - în rest, numai forme fără fond, beţie de efecte şi vid de idei. Până la un punct, nu e de mirare - pe la sfârşitul mileniului trecut, într-un editorial al Almanahului "Anicipaţia" intitulat "SF-ul a murit, trăiască... cine?", încercam să analizez declinul ficţiunii speculative abordându-l prin prisma mutaţiei de ordin cognitiv a ultimelor decenii: pur şi simplu, ceea ce în secolele XIX şi XX ţinea de domeniul "anticipaţiei" se suprapune tot mai mult cu prezentul, aşa că acea distanţă intelectuală generatoare a tensiunilor specifice s-a redus prea mult ca să mai poată funcţiona eficient.
Şi totuşi, idei SF încă se mai nasc, chiar dacă mai degrabă sub semnul originalităţii de tip "a spune într-un fel nou ceva ce s-a mai spus" (dacă ineditul total ne e, într-adevăr, tot mai inaccesibil). În schimb, degenerarea se face simţită cel mai dureros la un nivel mult mai ubicuu şi insinuant - cel al "conştiinţei SF", ca să zic aşa (nu în sens moral, ci mai curând noologic). Atât creatorii, cât şi consumatorii de literatură şi filme science-fiction îşi pierd tot mai mult acea capacitate de gândire riguroasă proprie universului speculativ, care s-a propulsat cândva sub forma unor Robert E. Heinlein, Brian Aldiss, Frank Herbert, Harlan Ellison, Ursula K. LeGuin, Larry Niven, Greg Bear, Isaac Asimov, Poul Anderson şi atâţia alţii. Iar actualul "Pandorum" o dovedeşte la modul cel mai elocvent - nefiind tocmai o dudă acră gen "Terminator: Salvation" sau "Resident Evil", ci mai degrabă, la fel ca "District 9" ori "The Happening", un proiect ambiţios eşuat.
Povestea seamănă mult (prea mult, nepermis de mult - în sensul că depăşeşte atât nivelul "citatului referenţial" cât şi pe cel al "replicii creatoare", frizând neruşinarea pastişei) cu clasicul "Alien" - de la care preia nu numai setupul de ordin general, ci şi sistemul de desfăşurare a acţiunii, până la detalii ale unor situaţii dramatice concrete, şi chiar elemente vizuale, de compoziţie şi cromatică a cadrului (în primul rând, izbucnirea din beznă a luminii verzi-iridiscente). Din păcate, ceea ce fac Travis Milloy (scenariul) şi Christian Alvart (regia) cu toate aceste "împrumuturi" nu ajunge nici măcar la nivelul gleznei lui Ridley Scott, a lui Cameron sau chiar a lui Fincher (de Jeunet nu zic, că la vremea lui seria era deja moartă şi evacuat-n deep space). Entităţile antagoniste sunt schematice şi puerile, iar dacă identitatea lor conţinea, ce-i drept, un germene de originalitate şi dramatism, dezvoltarea acestuia rămâne nevalorificată. În plus, trama se complică inutil, mai ales în zona sub-plotului tulbure şi redundant cu dedublarea lui Payton (Dennis Quaid, într-un rol ce se voia inventiv, dar care nu depăşeşte nivelul rutinier) - ceea ce duce fatal şi la apariţia găurilor logice; voi cita doar inadvertenţa cea mai vizibilă: capsula din final, care deşi e fisurată şi se umple complet cu apă (numai şi numai pentru ca ai săi doi ocupanţi să fie într-un pericol de înec imediat, nu doar de principiu), continuă să urce ca un bolid spre suprafaţa oceanului.
Şi e păcat, într-adevăr, pentru că tema unei asemenea arce spaţiale încă n-a fost exploatată până la refuz, şi mai conţine destule resurse. Nu-mi pot reprima rapelul la excelentul roman, pe nedrept ignorat de publicul român, "Inima Cometei", de David Brin şi Gregory Benford (Editura Valdo, 1994), unde aveam de-a face tot cu o asemenea comunitate umană exilată pe termen nedefinit în spaţiu, ajungând să-şi formeze o cultură proprie, cu specificul, inovaţiile şi inefabilul ei, cu paranoia şi schizofrenia ei, cu deraierile, bigotismele şi excesele ei. Aici, fenomenul e schiţat superficial şi insuficient de veridic.
În sfârşit, eludând conţinutul pentru a ne referi strict la virtuţile profesionale, observăm că deşi filonul epic al scenariului lui Milloy e destul de coerent şi captivant, vâna narativă a lui Alvart se vădeşte insuficient de energică, aşa că filmul coboară curând în liniaritate. În ultimă instanţă, cel mai onorabil se disting scenografia echipei Cornelia Ott, Ralf Schreck şi Bernhard Henrich, şi fotografia lui Wedigo von Schultzendorff, care compun împreună expresiv universul tehnicist-alienant, intens caustrofobic, al navei. Unele imagini, excelent construite, reuşesc chiar să dea fiori (cum ar fi deschiderea de la nivel de detaliu spre panorama imensei bănci de embrioni, sau răspunsul pe care i-l dă acestei secvenţe, în final, ieşirea capsulelor la suprafaţă, în decorul virgin-dramatic al crepusculului pe oceanul planetei Tanis. Puţin, mult prea puţin, pentru încă un film SF care porneşte la drum fără ca autorii să fie conştienţi ce capital ideatic ofertant au la dispoziţie, şi ce-ar putea să scoată din el.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 octombrie, 2009, h. 11:00-12:04
Bucureşti, România