[Pitbull]

Un scelerat fermecător - "Che"
Subiectiv, unilateral, trenant

Despre Lenin, H.G. Wells, care-l vizitase la Kremlin, spunea: "E extraordinar de charismatic, iar când te ascultă, se uită la tine ca şi cum ceea ce spui în acel moment ar fi cel mai important lucru din lume pentru el." Firesc - nebunul n-ar fi răsturnat aproape jumătate din planetă, pentru jumătate de secol şi mai bine, dacă nu avea şi asemenea energii pozitive.
Nici cu Stalin nu ni-i ruşine. Soljeniţîn, în "Primul cerc", îl descrie ca emanând o energie letală irezistibilă, comparabilă poate numai cu a tigrului în hăţişurile jungleiă. Ori de câte ori îşi priva un subaltern, două gânduri îi dominau mintea: "Până unde e fidel acest om partidului şi mie?" şi "Oare n-a venit momentul să-l sacrificăm?"
Hitler, când nu era oratorul electric-halucinant cunoscut din atâtea imagini şi înregistrări, avea un comportament măsurat şi manierat, o companie caldă şi liniştitoare, care le inspira încredere şi siguranţă celor din jur. Şi-şi iubea căţeaua, pe Blondi. Cu privire la acest portret pe care i-l face Trudel Junge, fosta lui secretară, T. Solomonovici protesta recent într-un text cum că e inadmisibil să "umanizăm" astfel "monştrii". Cu respectul cuvenit, îi atrag atenţia că eşuează în fundătura subiectivă a orbirii. Numai acceptându-i în toată complexitatea lor pe marii oameni (buni sau răi) ai istoriei, îi putem înţelege şi, după caz, proslăvi sau condamna. Cum şi-ar putea preveni eventuala cădere un viitor dictator luminat, fără a fi conştient de defectele care i-au fost fatale lui Napoleon? Cum ne-am putea apăra de un nou spârc paranoic, dacă nu recunoaştem abilitatea şi viclenia care l-au propulsat pe Ceauşescu?
Din păcate, balanţa justiţiei (aşa-zis) corectă politiceşte continuă să funcţioneze cu greutăţi măsluite, şi dacă pentru portretul obiectiv al unui despot de extrema dreaptă îţi sare-n cap o lume-ntreagă, pusă pe linşaj cel puţin mediatic, apologia oricăror tirani ai extremei stângi e adesea salutată cu entuziasm, sau cel puţin tolerată binevoitor, în numele "dreptului democratic la liberă exprimare". Sub această scuză s-a putut realiza şi recenta zamă-lungă a lui Steven Soderbergh.
Iniţial, proiectul pornise de la jurnalul bolivian al lui Ernesto Guevara, notoriu la nivel mondial prin porecla "Che", descriind experienţele sale din războiul de gherilă ce avea să-i aducă moartea. Un asemenea demers ar fi fost cât se poate de legitim, având în vedere natura eminamente subiectivă, atât la nivelul viziunii interioare cât şi în sens tehnic, a unghiului iniţial de abordare. Conştienţi, însă, de complexitatea incontestabilă a personajului precum şi a conjuncturilor în care a operat, Soderbergh şi Peter Buchman, scenaristul, împreună cu Benicio Del Toro (aici, în calitate de producător) au simţit nevoia să amplifice mult acolada, incluzând şi însemnările respectivului din războiul civil cubanez - ceea ce a dus la dublarea efectivă a producţiei: două filme lungi de peste două ore fiecare, primul acoperind perioada din Cuba, iar al doilea, tentativa de puci din Bolivia.
Din capul locului, o asemenea atitudine anulează orice eventuală legitimitate a unghiurilor subiective, impunând abordarea imparţială - care, din păcate, lipseşte cu desăvârşire. Simpatiile de stânga declarate ale realizatorilor justifică, în prima parte a dipticului, inserţia unor flash-forward-uri din timpul vizitei lui Guevara la O.N.U., prilej de a-i savura replicile acide şi sclipitor de inteligente date aroganţei occidentale în general şi americane în special. Secvenţele sunt excelent realizate (practic, cele mai captivante şi mai vii din tot filmul), şi ne ajută să înţelegem cu adevărat o mare parte din forţa unui asemenea personaj. Ceea ce lipseşte cu neruşinată desăvârşire, însă, e pandantul politic: prezenţa subversivă sovietică - o omisiune efectiv sfidătoare, în condiţiile în care se ştie că toate revoltele aşa-zis "revoluţionare" din America Latină, începând cu cea cubaneză (singura reuşită) şi continuând cu regimul socialist Allende din Chile şi cu diversele încercări de lovituri de stat dintre Rio Grande şi Tierra del Fuego, erau puse la cale de K.G.B. şi manevrate de consilierii şi agenţii lui Hruşciov, care încercau să dezvolte un nou lagăr comunist şi în Vest, profitând de vulnerabilităţile regimurilor autoritare de pe întregul continent. Schiţa de panoramă în două mişcări a tripletei Del Toro/Buchman/Soderbergh încearcă să propună acea imagine propagandistic-idealizată a unui autentic "erou revoluţionar" care de vreo patruzeci de ani spală creierele unor contingente întregi de tineri debusolaţi, purtători de tricouri cu imprimeuri din care nu înţeleg nimic.
De asemenea, lipsesc cu desăvârşire câteva aspecte care ar fi fost esenţiale pentru conturarea unei viziuni atât de cuprinzătoare cum îşi propuseseră autorii - masacrele comandate de Guevara, în numele "revoluţiei", aventura sa din Congo, sau activitatea de demnitar al proaspătului regim Castro, în care se ilustrase ca un adevărat Beria al Caraibelor.
Trecând însă peste aspectul mistificator şi imoral al filmului, se impune să recunoaştem că e lucrat profesionist şi îngrijit, oferind un spectacol vizual cât se poate de agreabil. Totuşi, nimic nu-i justifică lungimea nemăsurată. Ambele secţiuni, în loc de a-şi folosi spaţiul pentru a dezvolta un excurs analitic (aşa cum fusese intenţia declarată şi, în fond, cât se poate de onorabilă, a realizatorilor), trăgănează la nesfârşit, liniar şi trenant, descrierea aceloraşi acţiuni repetitive - în prima parte, diversele victorii parţile succesive din Cuba, până la înfrângerea finală a lui Batista (toate filmate aidoma, în aceleaşi decoruri suburbane cu cetăţeni care-i salută râzând pe învingători), iar în cea de-a doua, vicisitudinile vieţii de guerilleros hăituiţi prin munţii Boliviei (mai ocupaţi cu rutina instrucţiei şi a pregătirilor interminabile, decât agajaţi pe vreun curs dramaturgic ascendent). Deşi ritmul narativ e susţinut, lipsa de imaginaţie şi diversitate sfârşeşte prin a genera fatidica plictiseală.
În afara celor câteva momente interesante de la New York, deja menţionate apropo de primul film, în cel de-al doilea se mai disting ce puţin trei reuşite: secvenţa atacului cu mitraliere, deloc explicită sub aspectul cruzimii sau al naturalismului, dar foarte sugestivă cu privire la şansele cvasi-nule ale aventurii comuniştilor în Bolivia; insistenţa pe lipsa de comunicare cu ţăranii, care fie şi numai din inerţie refuză să sprijine comandourile cubaneze infiltrate în ţară, oricât încearcă agitaţia propagandistică a acestora să-i aburească; şi mai ales degenerarea graduală a protagonistului, care în secţiunea finală nu-şi mai poate ascunde animalitatea. Merită să suportăm toate lungimile de până atunci, pentru a fi martorii marasmului în care se împotmolesc toate excesele isterice de acest gen. Chiar dacă sforarii întregii acţiuni eşuate au fost ruşii, e limpede că energia nestrămutată a lui Guevara provenea dintr-o exaltare pe care timpul a scos-o tot mai mult de sub control - ceea ce, în ultimă instanţă, îl transformă pe fermecătorul scelerat într-un personaj idealist-tragic.
La nivelul responsabilităţii civice, însă, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Pentru cunoscătorii istoriei, fie şi doar în linii mari, filmul e instructiv şi relevant, oferind o imagine cât de cât neadulterată a felului cum se vedea Guevara pe sine însuşi şi obsesiva sa menire militantă. În schimb, aşa cum arătam mai sus, teamă mi-e că printre teenagerii cu tricouri efectul va fi cum nu se poate mai pernicios. Asta nu înseamnă să cădem de-acum în extrema cealaltă, prezentându-l pe Che ca pe un monstru dement, în filme propagandistice de dreapta, după modelul demonizării deşănţate a lui Hitler sau (deocadată numai la nivel mediatic) a lui Pinochet, de pildă. Rezultatele unor asemenea excese au întotdeauna şi un efect de bumerang. Ceea ce lipseşte e un portret autentic al individului, cu toate trăsăturile sale semnificative. Ar fi şi moral, şi educativ, şi artistic.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 octombrie, 2009, h. 12:30-14:22
Bucureşti, România