[Deleted]

Ochii lor

Fiindu-mi oarecum greu să vorbesc despre câini şi pisici (cum n-am suportat nici calendare, nici poze cu mutrele lor simpatice expuse prin preajmă, la vedere, deh, spaima de kitsch!), o iau pe departe. Şi tot n-am să ajung nicăieri.
Nici n-am prea multe cuvinte despre ochii lor, ci doar despre felul în care te urmăresc din privire, adică se uită ei în ochii tăi. Orice jivină, că-i câine vagabond sau pisică rătăcită, fie chiar şi sărmanele vrăbii care se reped să culeagă firimiturile de la fereastră, oricare din ele îţi va pândi ochii – eu însă nu-s lămurită cum se face de ştiu că pe-acolo îţi pot vedea gândul. Probabil instinctul îi avertizează că piciorul, mâna ta, mişcarea trupului pot deveni oricând ameninţare, că sunt amăgitoare, la fel ca şi vorba. E firesc să n-aibă încredere în noi, de parcă noi am avea…
Ce mi se pare interesant e că îţi găsesc imediat ochii, prin urmare, deşi suntem atât de diferit alcătuiţi (măcar că noi umblăm altfel), or să ia aminte că trebuie să-şi înalţe privirea. În momentul ăla, deşi doar pentru fracţiune de secundă, cred că îşi lasă „garda” jos, încercând să te citească: oare ce-i fi voind? eşti dispus să comunici? În virtutea unui raţionament atât de precar, lipsit de fundament ştiinţific, eu m-am încumetat întotdeauna să vorbesc cu ei (sau ele), socotind că mă pot face înţeleasă, nu atât prin grai, cât din ochi. Fireşte, nu m-am înfruntat eu cu fiare sălbatice şi n-am tupeul să reclam că aş fi descoperit o mare taină, în orice caz, frică nu-mi este de câinii de pe stradă, nici când mi se-arată hămăind, fioroşi; e drept, m-am ferit să-i zgândăr, dar nu m-au atacat, cel mult m-au ignorat sau, după un lătrat-două, s-au retras, preocupaţi de alte treburi, mai serioase. Mă uit la ei şi-i întreb: Ce faci, Ţache? (ăsta fiindu-le numele, generic) – şi-i suficient. Alteori se lasă cu gudurat, când încep să se bucure şi cerşesc să fie mângâiaţi, dând vesel din coadă. Ce te faci cu ei? Îi minţi, preţ de câteva minute, le dai iluzia că ruga-roaga din privire li s-a adeverit, după care îi părăseşti. Mda, avem o practică, noi.
Cu pisicile e ceva mai simplu, în primul rând că s-au împuţinat teribil (zice-se că din cauza numărului mare de câini "maidanezi"), mai apoi sunt şi spăimoase, prudente, nu vin la tine cu una, cu două, îţi trebuie multă răbdare şi nu-i timp să pis-pis-uieşti pe la colţ de bloc. Îţi ies în cale mult mai rar, deci te scutesc de grijă. Cele rostuite sunt ţanţoşe, mofturoase şi-şi etalează ifosele încifrate în unduire de coadă, alteori stau cocoţate pe margine de acoperiş sau pe creasta unui gard de unde te privesc plictisite, cu ochii mijiţi, visând probabil la mângâierea domestică a aşa-zisului stăpân (că unul propriu-zis n-or să sufere ele! ) ori cine ştie, la vreo pândă sau altă îndeletnicire pe placul lor. Ooo, da, suveran. Iar cele fără adăpost sunt într-atât de fugărite, încât cu greu se mai opresc ca să-ţi arunce o uitătură. Oraşele mari nu tolerează bine decât pisicile de lux… ori astea parcă nici nu te văd sau dacă îşi aţintesc ochii spre tine, te ţin drept rasă inferioară.
Dacă-i aşa, singurele vietăţi la a căror privire am acces liber (de bună seamă, şi egoist, unde nu mă costă nimic, nici măcar o alintare mincinoasă dăruită în trecere) sunt zburătoarele mele, de la fereastră. Ei, glumesc, cum să fie ale mele?

Generoase, ele îmi lasă în schimb mai un fulg, mai o pană... ca amintire.