[keepwalking]

Voi publica aici o serie de interviuri luate unor scriitori si poeti importanti contemporani.
Nu o fac decat pentru a va furniza unele vorbe interesante ale acestora.
Incep cu Tudor Octavian, un scriitor pe care-l admir foarte mult.

Picătura de ironie
de Gabriel Andronache | 30 iunie 2008

În fiecare seară, citesc câte două-trei povestiri de Tudor Octavian. Îmi respect doza cu stricteţe, tratându-mi depresiile şi ipohondriile cu tabletele eficace ale doctorului de suflete camuflat în postura de „scriitor la ziar“. El le confecţionează între 10 şi 12 dimineaţa, eu le savurez post meridian, la asfinţit. În acest interval de o zi, Tudor Octavian îşi consultă carnetul cu subiecte. De fapt, ne consultă pe noi toţi, pacienţi cărora le prescrie romantismul ironic.

- Toate întâmplările din cuprinsul povestirilor dumneavoastră par foarte veridice. Câtă ficţiune şi câtă realitate se află la originea lor?
TUDOR OCTAVIAN: - Există o butadă în lumea literară care vorbeşte de 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Eu aş reconsidera formularea şi aş spune că inspiraţia e totuna cu transpiraţia. Eu nu pot trăi, literar vorbind, fără carnetul cu subiecte.

- Spuneaţi undeva că, lucrând la un ziar, cel mai greu este să găseşti subiecte. Cum aţi reuşit să descoperiţi sute de subiecte, atât de diferite între ele?
- Cred că oamenii se pot împărţi în două categorii mari: cei care caută în permanenţă subiecte şi cei pe care îi caută subiectele. Cred că, pur şi simplu, am două minţi în cap: una care consumă realitatea fără a-i altera mecanismele şi una specializată în reflectarea situaţiilor şi momentelor de impact.

- La un moment dat, un ziarist vă copia editorialele şi le semna cu numele său. Ce sentimente aţi avut faţă de acest furt, dezagreabil în esenţă, dar, totuşi, măgulitor?
- Într-adevăr, când lucram la România Liberă, a existat un domn destul de ţâfnos care îmi prelua editorialele şi le semna el, spunându-mi că îmi face astfel un serviciu. Am aflat prea târziu pentru a avea un vis-a-vis cu această situaţie.

- Poate că e doar o impresie de-a mea, dar celebrul personaj Vasile B. călătoreşte destul de des cu trenul la Iaşi. Există un motiv anume?
- Există o situaţionare moldovenească a personajului Vasile B., plecând de la faptul că, de multe ori, cu ani în urmă, am făcut ruta sud-nord. Îmi este familiară atmosfera moldovenească. De pildă, eu nu ştiu ce înseamnă un transilvan, un clujean. În schimb, psihologia moldovenească îmi este prielnică mie.

- De ce aţi ales această formă comprimată de manifestare, cea a tabletelor?
- După ‘90 am călătorit destul de mult şi am înţeles înaintea generaţiei mele ce o să urmeze. Era evident că tirajele vor cădea, iar ziarele vor rămâne o instituţie foarte influentă. Am găsit o soluţie de supravieţuire. Iar faptul că scriu zilnic a creat o dependenţă care îmi produce satisfacţie.

- Sunteţi din Brăila, un loc de care sunteţi mândru. Pare a fi o zonă ce încurajează apariţia oamenilor de spirit, tăioşi, ambiţioşi, dar şi sentimentali. Cum priviţi acum acest punct de plecare?
- Trecând anii, te trage înapoi locul din care ai plecat. Cu cât suntem mai departe, cu atât e mai mare această chemare. Să vă spun ceva... Am fost recent la Brăila, chiar în locul în care exista cândva casa în care m-am născut. Am trecut pe acolo şi am început să pipăi, să măsor cu pasul, căutând încăperile casei mele. Simţeam prin asfalt casa mea...