[Deleted]

Va salut din mers si trec direct la subiect.

Am o problema.Imi pare-se c-am dobandit o prejudecata toxica iar in ultimul timp imi repugna total cam orice film de tipul "based on the novell by".A zis cineva candva ca literatura si filmul nu ar avea nimic in comun,in sensul ca dintr-o carte poti sa imprumuta cel mult situatii(nesemnificative eventual) si mi-a intrat in sange.Nu sunt sigur daca pot sa exprim ceea ce simt cand vizionez un film bazat pe un roman dar am senzatia ca o sumedenie de scene sunt pline de...vid, si absolut dispensabile.O alta impresie pe care mi-o lasa unii cineasti e ca,parasiti de inspiartie sau doar ca sa se afle-n treaba(neavand nimic de spus),se refugiaza miseleste in sanul literaturii.
Desi am sentimentul ca ma insel-amarnic-,prejudecatile mele se sprijina probabil pe stalpi din ignoranta masiva si,intrucat nu ma pot scutura singur de ele, propun aceasta tema de discutie cu scopul de a reveni-eu-pe drumul cel bun si a-mi arata unde gresesc.

Pe curand!

raspund si eu, da' depinde de ...

Poate fi nu numai "roman", ci si nuvela, povestire, schita, piesa de teatru, orice. Si-un poem, la urma urmei, au incercat unii cu … E.A. Poe (jalnic, I guess).
Dupa cum opera literara poate fi si un simplu pretext pentru o creatie inedita, dar atunci nu-i mai atribuie haina de “adaptare cinematografica”, ci e botezata “bazata pe o idee sau inspirata dupa romanul x” (sau cum i-o mai zice).

In fond, “romanul” asta e un text pe care scenaristul il adapteaza pentru film ... de-aici incolo pornesc in lant, etapele si contributiile: regizor, actori, operator imagine etc. – pentru ca in final sa rezulte o opera complexa (cea mai!).

Nu atat "sursa" conteaza - cel putin in opinia mea - cat transpunerea intr-o opera originala si adecvata mijloacelor de expresie proprii artei cinematografice: fie ca respectiva ecranizare urmeaza aidoma firul narativ (riscand uneori sa esueze intr-o penibila “literalitate”), fie ca preia, selectiv si fragmentar, ceea ce este necesar pentru "ilustrarea vizuala" (desi nu poti face abstractie de rolul celorlalte componente inglobate in opera, in integralitatea ei: muzica, de exemplu, nu-i un simplu accesoriu ori fundal sonor pentru actiune).

Scenariul prefigureaza, sta la baza unui gen diferit de discurs, esentialmente vizual (a se citi “spunere” prin imagine). Iar reusita operei depinde, desigur, si de modul in care scenariul a “tradus” acest literal in vizual (nu stiu daca nu gresesc facand analogie cu “literaturitate” vs. “teatralitate”). Oricand discutia poate purta insa si inspre creativitate.

Ce-ar mai fi ? una e sa-ti alegi, pentru re-creare / transcriere, opera unui geniu, arhicunoscuta pe toate meridianele lumii, alta e sa-ti alegi un autor mai putin cunoscut ori apartinand unei culturi minore. Desi e atat de riscant sa provoci comparatia cu un autor consacrat, tentatia va exista intotdeauna. Un daimon.

Poate ca ar fi utile si niste exemple, bune si rele.

Deocamdata ma opresc aici: unu, le las locul altora; doi, cred ca – fiind “under probation” in cel mai strict sens – nu vreau sa agasez.