[Anxious_Schizoid]

"It's like a Greek tragedy waiting to happen." Acest topic e ca o comedie umană care abia aşteaptă să se întâmple. O satiră ca să fiu mai exact. Nu cunosc situaţia, dar am pris ideea că are ceva legătură cu "dezertarea" unor membrii. Aşa, şi? Tot ce contează e prezentul, clipa asta, în care eu citesc acest mesaj (excepţie fac eu, care îl scriu). O să-mi săriţi toţi în cap, pe motiv că mă bag unde nu-mi fierbe oala, mai ales că am recunosc acest fapt, dar totuşi, în acestă situaţie cred că e nevoie de o minte obiectivă şi vă rog să mă scuzaţi, dar nu vă cred în stare de obiectivitate, pur şi simplu nu vă cred intransigenţi. Motivul pentru care aveţi nevoie de o astfel de minte e următorul: situaţia în cazul de faţă e una în care nu contează ce parte iei, pentru că oricum amândouă greşesc cu ceva. Eu mă mir, de când am intrat pe acest forum mă mir, că, unu la mână, nu există un regulament, doi la picior, unii utilizatori de pe forum au cel puţin 24 de ani şi se poartă ca având mai puţin de 20 de ani, au ei un limbaj diferit, dar sunt la fel de obscuri la minte ca precedenţii. Numiţi-o laudă de sine, cum vreţi, dar eu o numesc ironie sinceră, tehnic nu sunt încă adult, deşi în scurt timp o să fiu, mă consider mai luminat, chiar şi după ce am băut un litru de vin; mai luminat în sensul că pot judeca mai bine, mai obiectiv.
Nu înţeleg obiceiul românului de a se uita în curtea vecinului. Şi ce dacă cei din altă tabără sunt inculţi, nu ştiu să vorbească, sunt ipocriţi. Credeţi că ajutăm în vreun fel cultura dacă vorbim încontinuu despre ei? Dragii mei, astfel de fenomene, oameni, merită lăsaţi să se scufunde în negura timpului, pentru că societatea, uită repede. În loc să vorbim despre ei mai bine vorbim despre Shopenhauer şi Eminescu, dar ce să-i faci (ce să-i fac) dacă omenirea preferă să spună o minciună ca să se salveze pe sine însuşi (aluzie la un citat de-al lui Eminescu din Cezara, "Dacă lumea ar trebui să piară, iar eu aş putea să o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară.").
Toată discuţia aceasta, ca toate celelalte de pe acest forum, m-a făcut să mă gândesc la o întrebare, dar eu, dar eu cu ce sunt mai bun decât un ipocrit, incult, un om obscur şi insipid? Desigur, că sunt unii care poate folosesc expresii de-ale lui Caragiale, au auzit de anumiţi artişti, au o cultură cinematografică de-a dreptul impresionantă, mult peste a mea, dar cu ce scop? De ce citim, de ce ne uităm la filme? Nu trebuie să răspundă nimeni la această întrebare, cel puţin nu în scris. Care e rostul culturii dacă nu învăţăm nimeni din ea. Meritul meu este faptul că din fiecare film pe care îl văd încerc să învăţ ceva, dacă am făcut acest lucru, atunci a meritat să mă uit la acel film, iar după aplic acel lucru. Noi, de fapt voi, aţi învăţat ceva din filme? Eu nu văd acest lucru, altfel se vedea clar acest lucru, mai ales în cazul de faţă. O maşină e inutilă fără volan, nu ştiu dacă e comparaţia potrivită, dar ideea e că degeaba ai văzut toate filmele de pe această lume, dacă nu înveţi ceva din ele.
Ce vroiam să zic e că acestă discuţie îmi trezeşte ipocrizie, toţi suntem ipocriţi, cu atât mai mult eu, însă subsemnatul are mai mult merit pentru că este conştient de acest lucru şi nu se avântă în indignări ipocrite.
Cu etică, devotament şi perfecţiune se rezolvă totul. Iar primul pas este etica care ocupă statutul de chintesenţă. Dacă etică nu e, nu putem face. Apoi urmează devotamentul care va fi automat urmat de perfecţiune.
Ce legătură are ce am spus eu cu această discuţie? Totul, căci acţiunile noastre pornesc de la filozofia de viaţă proprie fiecăruia. Acest mesaj e unul de pace şi de cugetare, nu contează ce s-a spus sau se va spune, ci ce se spune acum, să ne ocupăm mai mult de noi, nu de alţi. După ce simţim că am ajuns tot ceea ce am putea ajunge, atunci să ne ocupăm şi de alţii.
Cât despre onoare (cred că de asta e vorba în această discuţie) am un paragraf interesant din filozofia lui Schopenhauer: "Subiectul care "are onoare" poate fi din punct de vedere social şi nu numai un oarece, adică un tip banal. Renumele afirmă fără excepţie că subiectul său este unic. Prin urmare, renumele trebuie să fie mai întâi căpătat. Onoarea, dimpotrivă, trebuie păstrată. Prin urmare, lipsa de renume, obscuritatea sunt o stare negativă; lipsa de onoare, însă, este o ruşine, o stare pozitivă.
Dar poate eu nu ştiu nimic, recunosc acest lucru.