Filmul nu e iconoclast. Cel putin nu primul CD
ca atat am apucat sa vad azi dimineata pe 4. E chiar o constructie si o naratiune destul de des intalnita. Insa continutul acestei constructii e foarte catchy si virulent, fara a reusi sa devina nici macar prin asta iconoclast.
E un anume mod de raportare la moarte in filmul asta care m-a surprins umpic pt ca nu m-am gandit niciodata din perspectiva asta. Moartea e neinteresanta azi (in azi-ul filmului, ma refer), e un eveniment ignorabil, ba chiar usor enervant, pt ca e prea insignifianta ca sa-i acorzi timp si ea cere totusi timp ( "tocmai acum s-a gasit sa moara?")
Povestea combina multi poli opusi, doi frati vitregi (cu aceeasi mama, o hippiotoata care i-a abandonat pt a trai intr-o societate hippie izolata) total opusi, unul perfect pervertit si atomizat psihic celalalt perfect senin, inocent, genial si asezat (singura lui mare iubire este fata pe care o cunoaste de la varsta de 1-2 ani, cu care a crescut impreuna).