[mirodoni]

Poliţist, adjectiv – ca film...
După atâtea comentarii elogioase n-aş mai fi intervenit, dar am citit şi părerea Ancăi Grădinariu. Era foarte nemulţumită de lipsa de veridicitate a filmului. Nu mă miră. Mi-aduc aminte de cât era de revoltată că „unele urechiuşe mai delicate” s-au simţit lezate de „extrem de autenticul limbaj suburban” din „Marfa şi banii”. Spunea în continuare: fără provocare, perversiune, nuditate „gratuită” şi vulgaritate, şi cinematograful, şi viaţa ar fi atât de plicticoase. Ghilimele îi aparţin, adică nuditatea nu este gratuită, este... artistică. Iată de ce „Poliţist, adjectiv” i s-a părut plicticos. Numai că în filmul său, Cristi Puiu şi-a propus să vorbească despre ceva, cu nişte mijloace, iar Corneliu Porumboiu despre altceva, cu alte mijloace. Crede că Porumboiu a adus special o tablă de scris în secţia de poliţie, ca să-şi atingă el nişte scopuri. Şi ce?! Alţi regizori au montat o aglindă pe tavan, sau au făcut un avort la hotel în timpul comunismului. Adevărul este că în toate secţiile de poliţie sunt astfel de table negre, dacă n-au fost cumva casate datorită uzurii. Regizorul putea foarte simplu să-şi pună personajul să scrie pe o foaie de hârtie.
Nu vreau să repet ce au mai scris alţii, dar sunt mulţumit de ce am văzut. De unele lucruri chiar foarte mulţumit. Am remarcat şi numărul mare de spectatori şi reacţiile lor favorabile. Sunt foarte mulţumit că operatorul n-a bâţâit camera, probabil că nu l-a lăsat Porumboiu. Ar fi fost mare tentaţia să pună camera în ochii poliţistului, iar acesta să se tot ascundă după copaci şi stâlpi, să privească printre garduri sau jaluzele. Urmărirea este liniară dar apăsătoare. Cadre strânse, filmate uşor de sus în jos, mai tot timpul tăiate în două de o linie orizontală, planurile întregi sunt fix din creştet până în tălpi.
Versurile Mirabelei păreau tâmpe doar în contextul dat, altfel destul de onorabile, supralicitarea acceptabilă.
Nu mă aşteptam ca şeful să nu fie deranjat că soţia poliţistului a citit dosarul cazului de care se ocupa. De fapt la multe nu m-am aşteptat, deşi cunoşteam subiectul filmului şi stilul autorului. E un merit. Dar dacă "într-un" târziu, când ne-am fi aşteptat mai puţin, i-ar fi reproşat, ar fi fost excelent.
Porumboiu a vrut, evident, să fie echidistant. A expus şi argumentele poliţistului, şi argumentele şefului. Ne-a oferit un final şi ne-a lăsat să apreciem cum dorim. Dar mi-a rămas în minte o secvenţă care n-am observat să fi fost comentată, deşi poate fi comentată în multe feluri. Este vorba de momentul când poliţistul oferă o ţigară elevului. Dincolo de probabilitatea ca poliţistul să-l testeze, este de remarcat lejeritatea cu care un individ, poliţist, şef, sau cetăţean oarecare, consideră că tot ce face el e normal, e firesc, nu deranjează pe nimei. Un fumător, mai ales adolescent, nu se lasă până nu determină şi pe altcineva să fumeze, nu fumează niciodată singur. Dacă drogurile uşoare ar fi legalizate, ca să fim „în rândul lumii”, s-ar întâmpla exact ca în film. Cine îşi va permite va cumpăra, şi va oferi şi celorlalţi, la început gratuit. Satisfacţia va fi neînsemnată, aşa că vor căuta droguri „adevărate”. Aşa cum acum se tinde să se treacă de la fumatul generalizat la droguri uşoare.
Filmul lui Porumboiu este considerat o reuşită. Şi este, în multe privinţe. Dar bijuteriile nu sunt apreciate doar după stil şi lucrătură, ci şi după greutate. Românii nu vor realiza niciodată „Portocala mecanică”.